În muzeul tehnicii totul e mort, ca-n (aproape) orice muzeu, iar casierele şi supraveghetorii par să nu-şi fi schimbat (indentat) vârsta de pe vremea când biletul costa doi lei. Şi acum costă tot doi zece mii de lei. Fotografii nu ai voie să faci fără a avea aprobare scrisă atât de la directorul instituţiei cât şi de la Electrica S.A., deşi singurele materiale pe care le poţi cumpăra sunt aceleaşi cărţi poştale pe care le am în cutia cu amintiri de douăzeci şi ceva de ani, cu poze ce înfăţişează mândrii tehnice de-ale românilor. În afară de noi (Adi şi cu mine) mai erau: o familie cu un puşti cum eram eu acum douăzeci de ani, pe-ai cărui părinţi îi felicit sincer, plus un domn pe la cincizeci de ani, care părea “din domeniu”. Le mulţumesc că nu ne-au lăsat singuri în Muzeul Tehnicii “Ing D. Leonida” din Bucureşti.

Dintr-un romantism iremediabil prefer să cred că jumătatea cealaltă de bilet este păstrată prin vreun sertar complice, laolaltă cu un gând de reunire.