localhost
respir greu. acum ştiu că, atunci când am impresia că lumea nu se mai mişcă, ceva s-a înţepenit în mine. pentru mine, se pare, aşteptarea e mai groasă decât smoala şi mai amară decât greşeala. iar frica… pfuaai!… frica îmi este moarte. am învăţat să mi-o provoc, să-i ating capetele scârboase cu palmele şi cu buzele, să-i vorbesc. am înţeles că-i a mea, că trebuie s-o mângâi şi s-o macin, s-o scap şi să nu-i dau drumul, să o transform şi pe ea odată cu mine.
(promit să continui)
ramanem doar cu promisiunea?
mi-ar placea sa mai citesc in stilul tau.