am plâns împreună o jumătate de oră, apoi am plecat fiecare și-am râs acasă la noi până n-am mai putut. până când n-am mai putut să ne desprindem scalpul de ochii celuilalt. ne-am întors mai târziu în același parc, dar n-a mai fost nimic la fel. era plin de portocale pe jos, iar sucul lor insuficient de roșu ne îneca degetele. scalpurile ne erau un ochi comun care clipea ca nebun; lumea din jur se simțea neprivită. lumea ne era mătreață. peștii ne erau șampon, morții mă-sii de tampon! încă se mai vede pe el silueta desenată în cretă de niște copii nenăscuți cu aer de detectivi. toți ochii din lume sunt negri sau nu sunt deloc, morții mă-sii de Sherlock! cine are nevoie de noi? cine vede martor în puroi? cine se mai scarpină la șliț cu penița de Herlitz? cine mai vede coaiele de pulă, când își ascunde sexul în cagulă? jaful secolului. țunami. miliardari fără adversari. halal!