încep cu o carte zărită pe rafturile Cărtureștiului: Arta de a fi egoist. Cum să trăieşti fericit, chiar dacă altora nu le place. genial!, mi-am zis, amintindu-mi că am o vecină aberantă dedesubt, care mă atenționează prompt prin bătăi în țeavă de fiecare când mă aude trăind fericit sau nu după 22:30; indiferent ce-aș face – pășit, deschis-închis sertare, pârțâit la budă, tras apa, vorbit, privit la TV, orice… – femeia asta suferă. și mi-e milă, zău, că are până-n patruzeci de ani cred și-mi imaginez că dacă nu face repede nimic în direcția asta o să-ngroașe curând rândurile psihoticilor. și nu stă singură! are un iubit! incredibil, nu? la un moment dat chiar mi-am pus urechea pe podea, dorindu-mi să aud ceva, un sunet cât de mic, de jos de la ei din apartament. nu se aude NIMIC! la nici o oră aș fi ascultat!

eh, ceea ce face vecinica mea îmi dă o stare foarte neplăcută de expunere, de lipsă a intimității, de vinovăție irațională, iar asta e problema mea, nu-i a ei. îmi aduc aminte cum se plângea maică-mea de vecinii de deasupra prin anii optzeci, care cântăreau peste sută toți și organizau sârbe regulat. și cum pe mine mă deranja mai degrabă faptul că maică-mea se plângea de asta decât zgomotul de deasupra, deși nu mi se părea deloc corect și normal să se întâmple ce se întâmpla. îmi mai aduc aminte și de faptul că bunică-miu , de rușine, a încetat să mai iasă cu bunică-mea printre necunoscuți din momentul în care ea nu se mai putea mișca decât cu un cadru ajutător. îmi mai aduc aminte de faptul că niște prieteni s-au căsătorit odată împotriva dorinței lor, doar pentru că familia unuia dintre ei a făcut presiuni în direcția asta, ce zice lumea când află că odrasla noastră șade-n păcat?

eh, e ceva și cu frica asta a multora dintre noi de a deranja pe ceilalți. întâmplarea cu vecinica m-a făcut să-mi pun multe întrebări și să-mi analizez emoțiile. ce înseamnă pentru mine că ea aude că trăiesc și o deranjează? păi înseamnă două lucruri, în mare: 1. sunt vinovat că exist și trăiesc, și asta se leagă, probabil, de emoții foarte vechi de-ale mele, și 2. casa mea nu e numai a mea, spațiul ăsta pe care mi-l doresc acasă e invadat de niște urechi indiscrete. observ că cele două reacții sunt oarecum antagonice, dar sănătoase prin coexistența lor. prima îmi imprimă nesiguranța și agitația agresorului, care se află în imposibilitatea de a-și accepta propria existență fără a accepta răul pe care-l face altora, ceea ce-l face să se scindeze și mai tare, repetând agresiunea dar făcând-o din ce în ce mai ascuns, din umbra propriei greutăți în acceptarea sinelui. a doua reacție, sau interpretare interioară, mă transformă în victimă, ceea ce-mi potențează într-un fel orgoliul de a avea dreptatea de partea mea. probabil că dacă ar fi existat doar prima aș fi devenit depresiv, iar dacă s-ar fi manifestat în mine doar a doua aș fi dat-o-n judecată pe vecină, căutând astfel să mi se facă dreptate.

pe de altă parte, mă gândesc că vecinica ar fi putut să mă dea ea-n judecată (sau ceva de genul ăsta), dar n-a făcut-o. m-a amenințat de mai multe ori, știind că la adresa mea activează o firmă, că-mi va face greutăți la Registrul Comerțului, dar n-a făcut-o. înseamnă, m-am gândit eu, că întreaga tărășenie e doar modalitatea ei isterică de a comunica și că a încerca să îi explic lucruri pentru a mă disculpa nu va face decât să-i ascund adevărata dimensiune a chestiunii. și-atunci am început să-mi imaginez tot felul de scenarii de rezolvare, de la imaginea creierilor ei spârcăiți pe casa scării până la a-mi cumpăra niște saboți olandezi cu care să umblu prin casă noaptea, trecând, binențeles, prin a-i deschide ușa gol pușcă și-n erecție dacă se poate, prima dată când mai vine să facă scandal. ideea e să schimb ritmul întregii demențe, ca să fiu în control, pentru că altfel o iau razna.

toate scenariile astea imaginate, împreună cu durerile de stomac generate de cele două puncte amintite mai sus, m-au făcut să-nțeleg că există în mine agresivitate neasumată, cu care nu știu ce să fac și care mă îneacă. dar se pare că am dezvoltat în timp niște mecanisme de digestie emoțională foarte haioase, astfel că încet-încet scap de angoasă. uite, de exemplu, acum îl ascult pe John Lydon și Public Image Ltd. – Album 9 și trăiesc convingerea că o să fie bine :-) , că totul se leagă în mine și că am toate resursele să trec cu bine de această încercare a vieții :-) ceea ce vă doresc și vouă!

PS: n-am cumpărat cartea, dar probabil am s-o fac când voi reuși s-o dezlipesc de așteptările mele contextuale :-)