noi, împiedicații

200807310104

mă-mpiedic dar nu cad, ci mă ridic umpic pe vârfurile gândurilor. ce frumoasă-i gara de-aici! îmi spun. nici o gară, doar așa. îmi place foarte tare când mă-mpiedic, pentru că îmi aduc aminte cu o bruschețe blândă că drumurile nu șerpuiesc doar în plan orizontal. de fapt, foarte multe lucruri ni se întâmplă pe verticală. gândurile, bunăoară, au verticalitate. sunt gânduri pe care le port ca pe un rucsac, cu greutatea distribuită uniform pe orizontală, însă care adaugă apăsare pasului, subliniindu-i semnificația. pe alte gânduri le târăsc după mine, pe roți sau fără, ca pe geamantan. în cazul ăstora depinde foarte tare contextul orizontal, sunt gânduri aderente la acel context, au frecare. există oare gânduri bune sau gânduri rele? vara asta ce gânduri se poartă, se întreabă poate unii. eu unul am preferat întotdeauna să ridic și să car gândurile-n spate, decât să le trag după mine.

mă-mpiedic uneori dar nu cad, ci mă mir. că n-am văzut obstacolul și că i-am acordat mișcării o anume latență, o rezervă de energie, pentru a putea greși, pentru a putea reveni asupra ei în timp real. mă mir deopotrivă de ambele. când mă-mpiedic mă simt frumos și pot spune cu mâna pe inimă că sunt un voyeurist al împiedicaților, și asta nu din răutate, ci dintr-un soi de fanatism, o credință extremă în capacitatea sincerității de a vindeca. e vorba, binențeles, despre sinceritatea conținută, nu despre cea exhibată lătăreț și fără ritm intim. aceea, pentru mine, n-are nici o valoare. când văd oameni împiedicându-se, curiozitatea ia proporțiile unei religii, iar aritmetica mișcărilor devine rimă și râs.

mă-mpiedic alteori, dar nu cred. și merg mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. ca și cum deja aș fi ajuns într-un loc către care încă nu mă gândisem să plec. și-o iau de la capăt și-mi aud sângele cum se-mpiedică și face meandre.

tom waits live

200807171132

of, am făcut-o și p-asta :-) Barcelona, 14 iulie 2008. am fost atât de emoționat încât nici nu s-a văzut cât de mult mi-a plăcut, cât de bine mi-a părut. n-am avut de făcut decât să casc ochii mari și urechile pâlnie și gata, omu’ s-a apucat să facă ce știe el mai bine: să-și lase vocea să se transforme într-un instrument, lăsând cuvintele în urmă ca pe niște amintiri, și să-și miște corpul ca-ntr-un labirint. atât.

Lucinda
Way down in the hole
All the world is green
Jockey full of bourbon
Falling down
Metropolitan glide
Sins of my father
Hung down your head
Rain dogs
God’s away on bussiness
You can never hold back spring
On the nickel
Johnsburg, Illinois
Innocent when you dream
Lie to me
Clap hands
Lucky day
Hoist that rag
Dirt in the ground
Make it rain

November
Come on up to the house
Day after tomorrow

(setlist from eyeballkid and my own happy memory)

This work is licensed under a Creative Commons Attribution-Noncommercial-Share Alike 3.0 Unported License.
(c) 2017 andreiard | powered by WordPress with Barecity