azi dimineață, în drum spre Lavanderia, trec pe lângă un birt-bombă, din ăla cu mese sub formă de ciuperci afară, ca să țină bețivii conectați la cotidianul pasager. numai una dintre mese avea bețiv, dar acesta nu era unul obișnuit, nu nu; bețivul nostru are un simț al reprezentării aparte. cum mi-am dat seama? păi după cum striga după niște cucoane Beei, uite-atâta o am!, lăsându-se ușor din genunchi și ducându-și palma stângă streașină sub umărul opus, cu brațul drept întins în jos și palma în sus, către cer. semi-genuflexiunea aceea conținea cumva toată povestea lui de adorm ademenit trecătoarele. acel gest dă măsura reală a trăirilor acelui bărbat. vocea-i era mai răgușită decât un diesel interbelic. ochii speriați și fața ridată îi dădeau în jur de cincizeci de ani, cu marja de eroare specifică alcoolicilor. când am trecut prin dreptul lui s-a dat la o parte cu respect, iar eu, drept răspuns, mi-am înclinat ușor capul. nu-mi e dat în fiecare zi să întâlnesc un bărbat care o are până acolo.