din ce în ce mai des în ultima vreme îmi pun următoarea întrebare: dacă de mâine nu va mai exista curent electric sau benzină, ce s-ar alege de mine? mă bucur că mi-am luat iPod, mac, iPhone, aparat foto digital, aparat de filmat, mă îngrop implic din ce în ce mai tare în diverse activități online, citesc zeci de bloguri și situri de știri pe zi, iar de curând mi-am făcut primele cumpărături online – ce mi-ar rămâne dacă toate astea n-ar mai fi? carnea pe oase, aia e clar. altceva? și mai am o-ntrebare: mi-ar fi greu?

nu mi se pare întâmplător că apar întrebările astea tocmai când un om s-a născut prin mine. nașterea lui Toma m-a provocat cumva să mă gândesc la mine dezbrăcat de gadgeturi și concretețea rece a traiului în orașul modern, fie chiar cu toate barbarismele Bucureștiului. mă fascinează de exemplu faptul că Toma e mai interesat acum de niște desene colorate pe perete decât de jucării complicate. el e mai aproape de miezul lui decât sunt eu de-al meu, aș spune, iar asta mă face să nu-mi mai doresc să-l învăț nimic, dimpotrivă, să mă las învățat de el. să pot plânge înainte să mă gândesc de ce. e interesant că plânsul nu se învață, ci doar semnificația lui. cu râsul par să stea altfel lucrurile, deși nu pot spune că înțeleg cum anume. Toma a râs prima dată în somn, ca un antrenament inconștient. acum râde și plânge la intervale uimitor de scurte, ambele în starea de veghe.

așadar, cine aș fi eu fără computer și automobil, fără impozite și factura de mobil? mă îndoiesc că aș mai fi perceput ca un om :-) deși mi-ar lipsi tocmai ce-l acoperă pe omul modern. aș fi iubirile și dorințele mele, aș fi tată, fiu, nepot și verișor, aș fi penis, aș fi voce și degete, barbă, aș fi plăcerea de a bea vin, de a vorbi cu prieteni, de a merge pe jos fără țintă imediată, aș fi frică adevărată! mi-e realmente dor să fiu toate astea într-un corp transparent și limpede.

îmi promit să revin la temă, acu’ nu mai chef să scriu…