alerg. când obosesc, mă opresc să mă odihnesc. până aici toate bune. da, dar după ce mă opresc uit dracului că m-am oprit și, stând, simt că alerg! trebuie să fac ceva să mă sincronizez. prin casă s-aud tot felul de zgomote, care mi-au devenit accesibile datorită sărmanei vecinei de dedesubt. pentru ea e un coșmar, îmi imaginez. de exemplu, cred ca avem niște șobolani pe coloanei țevilor de la bucătărie. se tot zdupăie noaptea, cad pietricele, etc. probabil fata crede că io fac zgomotele, în paranoia ei. apoi unii de deasupra târșâie scaune, desfac canapele, au musafiri, chestii d-astea de oameni normali, știți. dar noaptea s-aud probabil și săraca fată de locuiește dedesubt mai bate-n țeavă, sau ceva de genul ăsta. ce să facă și ea, nu i-a explicat nimeni, probabil, ce-i cu ea.

nu mă mai salută când ne-ntâlnim prin bloc. nici eu pe ea. îmi fute câte-o privire superioară și-și vede de drum. câteodată mă enervează, ba chiar mă enervează des. când aud zgomote-n bloc, îmi imaginez că ea crede că-s de la mine și gata, m-am enervat pe loc! nici nu trebuie totdeauna să bată-n pereți sau țevi. iar pentru enervarea mea nu mai e ea, săraca, de vină, nu nu! io sunt, că nu mă prind de ce-a aterizat nebuna fix în apartamentul de sub al meu! tot ce-mi imaginez este o voce care-mi spune: “te-auzim, nu te mai poți ascunde! exiști! asumă-ți zgomotul vieții tale!”. cuvinte mari, zici? să mori tu?!

sărmană vecinica, îți mulțumesc că ai apărut în viața mea, încerc să-ți fac apariția profitabilă. interior mă refer, no.