am o mare spaimă: să vomit! aș fi în stare să țin în mine orice toxic, numai să nu vomit. frica asta, încă nedeslușită prea bine, face ca diversele porcării alterate pe care ocazional societatea mi le furnizează pe post de mâncare să zăbovească prea mult prin măruntaiele mele, iar “trip-ul” să dureze triplu. l-am văzut acum vreun an la tv pe bruce parry într-un ritual bwiti de inițiere în a fi bărbat, care printre altele beneficiază și de intoxicare cu iboga. vomele și spasmele lui imediat după ingerarea fierturii de iboga, ca parte a procesului de purificare dinaintea ritualului, m-au… fascinat! nu mă gândisem niciodată că voma s-ar putea lega cumva de purificare! e drept că n-am mai prea fost pus în situații stomacal-grețoase, dar cred că încet-încet frica se evaporă și lasă loc înțelegerii mai profunde a ceea ce înseamnă “a vomita” pentru mine, etc. mai sunteți cu mine, da? :-)

uite așa, căutând informații despre iboga, ajung la ayahuasca. apoi, prin cărțile elena francisc, la att. apoi, weekendul trecut, la un workshop de respirație holotropică și respirația inimii, cu elena francisc și horia țurcanu. un filmuleț de pe youtube despre respirația holotropică m-a speriat puțin, iar frica mea s-a reactivat. din fericire nu suficient de puternic, astfel că am ajuns la workshop.

respirația inimii mai întâi. ea presupune mișcare, așa că m-am bucurat. îmi place să-mi implic corpul în meditație. să-l recunosc. să-l îmbrățișez cu emoție, să-l las să-mi îmbrațișeze emoțiile cu brațele lui subțiri și drepte, cu abdomenul viu și cu coapsele lungi. pentru mine, respirația inimii este o plimbare prin grădina înrouată a dimineții descoperirii de sine, o declarație de dragoste a conștientului deopotrivă pentru corpul energetic, cel fizic, ființa emoțională, pentru spirit și pentru minte. pe scurt, este una dintre cele mai importante descoperiri ale mele, de când mă știu a fi.

în prima parte, vineri seara, mă simt rigid în corp și-n gând, cu mișcări împiedicate și neomogene, ascuțite, deconectate, forțate. încercări evidente de a mă vedea dinafară, de a arăta, de a părea, de a fi în ochii celorlalți mai mult decât în mine. deh, meteahnă veche – se lucrează, îmi place să cred. încerc totuși să mă iau cum sunt, să nu judec, să mă las să curg orice vâltoare s-ar anunța sau întâmpla deja. urmează o meditație acordată la o muzică înaltă, ca o desprindere de retină pentru cei care vor să vadă cu tot dinadinsul. respirația rotundă, adâncă, de protecție, mă conduce către liniștea aia făcută din lumină, mă îmbracă pe dinăuntru și pe dinafară. întins pe podea, cu fața și palmele-n sus, tâmplele îmi îngheață. mai întâi tâmplele, apoi ambele laterale ale feței, apoi stânga și dreapta corpului întreg, de parcă viața din orizontală ar migra către linia de mijloc, desenându-mi verticala cu inima în mijloc și lăsându-mi polii într-un standby amorțit. mă surprinde trăirea, îmi mulțumesc pentru deschiderea neașteptată. seara se termină cu alegerea partenerului și a părții din zi – dimineața/după-amiaza – pentru respirația holotropică de mâine. voi respira cu d; ea prima, eu o asist. ajung acasă și mănânc vinete cu ceapă, fasole bătută, lapte cu pâine, unt și gem. ajung în pat, realizez greșeala, îmi petrec jumătate de noapte în zgomotele asurzitoare ale burții și în baie. nu știu ce m-a împins să mănânc combinația aia, la ora aia, nici mort. mă rog…

dimineață mă simt epuizat, rezistent, întârziem. ea lungită pe saltea, eu pe o treaptă mai sus, cu aripile mele negre deschise. câteva instrucțiuni, apoi muzica tribală se dezlănțuie. scurte priviri către ceilalți din sală. imagine de spital de campanie. se anunță suferință, sunt îngrijorat. tobele te coboară în abisul ființei tale, absența lor te ridică pe vârfurile de după norii gândurilor. respirația se modifică de la sine, o controlez. în sală corpurile tremură. unele se contorsionează. se plânge. imaginea e dură, decid să închid ochii, să-i privesc pe toți cu sufletul. încerc să mă concentrez pe d. corpul i se scutură de lacrimi, e toamnă la ea acolo. spune că moare. eu îi spun, în gând, că e întreagă, să nu-și facă probleme. în cele din urmă se trezește, după vreo oră. rămânem acolo, atenți cumva la ceilalți. lângă noi undeva o tetanie contractează spațiul și timpul din jur, dincolo se retrăiește parcă o naștere. majoritatea plâng. este un spectacol de vibrații. prima oară-n viață când asist la așa ceva. tulbură, doare, clatină. îmi pun pentru prima oară întrebarea dacă sunt pregătit să devin terapeut. muzica devine rarefiată, nimeni nu mai plânge. liniștea ne face una. în pauză urmează povești, plimbare prin parc într-un noiembrie ireal de cald. pentru mine o dobrogeană cu brânză, o merdenea, un melc cu vanilie – o alegere de neînțeles, din nou – și ceva emoții. eu urmez să călătoresc.

mă așez pe saltea, vocea elenei mă conduce prin corp, de sus în jos, de jos în sus, urmează muzica, tare, adâncă, imposibil de evitat. respirația mi se acordează la ritm, iar sub mine salteaua devine întreg Pământul care se împinge în mine și mă susține. sunt greu, prezent, aerul inspirat mă trage în sus, cel expirat mă împinge în jos. respir cu toată greutatea corpului. respirația se accelerează și vocea superbă a elenei îmi urează călătorie plăcută și se oprește. muzica dă cu mine de toți pereții interiori, parcă aș căuta disperat o ieșire! tobele alea! ah! respirația e deja foarte superficială și deosebit de rapidă. îmi trece fulgerător prin minte un gând panicat… “până când?!”. aiurea, n-am timp de de-astea, îl las să se ducă de unde a venit. brusc, Pământul din salteaua de sub mine dispare, mă lasă să-mi trăiesc imponderabil experiența. o lumină incredibilă, incoloră, ba chiar transparentă, mă inundă! tot ceea ce-mi rămâne de făcut pentru următoarea oră este să simt bucuria, s-o las să mă locuiască, să mă… fie. râd în hohote! tot restul se înclină, făcând reverențios loc bucuriei, și dispare. rămân singur în bucurie și râd în hohote. Pământul și salteaua își reiau apoi suportul împingându-mă spre cer atât cât să nu cad, iar hohotul de râs se oprește. simt pe piept o mână, mă simt protejat. apoi constat, pipăind-o, că e mâna mea dreaptă. deschid ochii, muzica s-a așezat ca un strat firav de zăpadă peste piepturile celor de pe saltele. acum ne e cald, putem crește până la primăvară. câțiva încă își trăiesc durerea, corpurile lor se luptă. imaginea devine din nou grea, ies. bucuria mea e pentru voi și pentru mine. e un dar. vă iubesc. unele figuri pe care le-am văzut pe saltele nu au nicio legătură cu ceea ce văd acum, pe culoar. sinceritatea, deschiderea către orice am descoperi că suntem ne face mai frumoși. da da, vă iubesc. urmează prima jumătate dintre poveștile de călătorie. câteva dintre ele îmi cheamă lacrimile, care ies să se dezmorțească pe pleoape, altele îmi cheamă ființa afară la joacă și râs. tot-aia.

a doua zi, dimineață, a doua jumătate. inclusiv eu. mai departe din nou mișcarea respirației inimii. bucuria a rămas, îmi rotunjește mișcările. respirația îmi e curată, limpede. simt fără urmă de îndoială tot fluxul energetic cum mă traversează. Pământul și Cerul, Mama și Tatăl. sunt copilul lor, bucuros, destins, colorat. horia ne arată drumul posibil către Inimă, eu îl descopăr în mine și-l urmez, pas cu pas. de cealaltă parte sunt eu, cu totul. nu acum e momentul, dar voi ajunge acolo odată. atunci toată bucuria se va condensa pe pereții interiori și-i va dizolva. în acel moment mă voi împăca cu carnea mea și-o voi înghiți și voi ști că sunt Dumnezeu :-)

cam atât, bună dimineața!

muntele meu. acum mai bine de zece ani l-am părăsit fără nicio explicație. nu l-am mai mângâiat cu tălpile, ci l-am exilat undeva în țara memoriei, cea locuită de amintiri nemuritoare. în ultimii ani însă, dorul și-a făcut încet-încet loc către suprafața arogantă a conștientului. dorul de munte și de mine, împreună, până la confuzie. și-atunci am început un adevărat proces alchimic, de transformare a amintirii muntelui în stâncă sub tălpi, așa cum a fost. n-a fost ușor, însă m-a ajutat toma al meu. când l-am cocoțat prima oară cu telecabina la vârful cu dor, priveliștea muntelui îmbrățișându-l pe băiețelul meu blond mi-a umplut ochii de lacrimi. i-am cerut mai întâi iertare muntelui, apoi mie. ne-am promis o reîntâlnire.

primul pas a fost să-mi cumpăr rucsac și alte chestii trebuincioase. zis și făcut.

apoi, într-o luni dimineață, m-am găsit în gară, grăbindu-mă să iau bilet și să sar în tren. vagoanele sunt acum un mare spațiu comun, fără compartimente. pe rândul din fața mea – o familie de finlandezi, părinții și două fete, pe la optsprezece ani; frumoase, blonde și reci, cum le stă bine finlandezelor. trenul are întârziere. coborâm împreună la sinaia. la ieșire din gară ochii evită orgolios taxiurile parcate, țintește un indicator “telegondolă” roz ca acadeaua și-o apuc într-acolo. am ajuns în vreo oră. data viitoare iau taxiul. la cota 1400 aflu că telecabina nu merge. io credeam că marți era zi de pauză. confuzii, deh… vorbesc la telefon, încerc să mă hotărăsc ce să fac. până la urmă o iau în sus pe jos, în jur nici țipenie de om. nenii de la telegondolă mă priveau ciudat, gen “iete-l p-ăsta, pe ce-a dat căldurica patului!”.

frică. sunt singur și cică prin bucegi sunt urși. am vreo două momente de ezitare în prima sută de metri: să continui? în noroiul întărit de frig al potecii zăresc câteva urme de labe de urs, ghearele incluse. mă hotărăsc să nu urmez drumul propriu-zis, ci s-o iau drept în sus, pe o mică vale. un câine alb mă privește oarecum dezinteresat de pe o colină mai sus, lângă drum. îl depășesc, mă urmează. frica e acolo în continuare, nu mă slăbește. văd în câine un însoțitor, o garanție. mă simt iubit. ritmul urcușului e alert, de frică. coapsele ard. gâtul primește cu greu aerul rece; se strânge, înțeapă. mi-am luat din bucurești gatorade și mă opresc des să beau câte-o gură. face bine la efort, o știu de la bicicletă. îi dau câinelui un jeleu de căpșuni. e femelă. îl acceptă bucuroasă. io mă-ntreb ce naiba a fost în capul meu de i-am dat unui câine un jeleu și ce dracu e-n capul ei de l-a acceptat. mă rog, nu e musai să le înțeleg io pe toate. sau? continui urcușul, cu un puls de peste 120. o să pot ajunge până sus? cățica e la cinci metri în spatele meu. mă opresc, se oprește. pornesc, pornește. simt că mă folosesc de ea pentru a-mi domina frica. îi mulțumesc. din timp în timp simt că nu mai pot, de fiecare dată accelerez. ce-aș putea păți? brusc, cățeaua se oprește, ciulește urechile parcă pân-o dor și înțepenește cu privirea într-un pâlc de copaci. “ursu!” îmi spun, “am pus-o!”. o chem, o momesc cu alt jeleu, nimic. după câteva minute de blocaj… se resetează și se uită la mine plat, ca și cum mi-ar fi spus “n-are voie omu să aibă un moment de zero?”. la drum din nou. cu hei-rup, cum îmi stă mie bine. cică. ajung la vârfu cu dor, acolo nimeni. doar câinii, care o înghesuie pe cățeaua mea sub mesele din bârne și-o stresează. oamenii de la telecabina de la 1400 sunt și aici și se uită din nou ciudat la mine. pleacă. restaurantul e-nchis. mergea un ceai cald. îl văd pe salvamontul de serviciu, îl întreb de telecabina din bușteni. mă poftește înăuntru. funcționează bușteniu. am plecat, salut. mă uit la ceas: 40min de la 1400. am cam băgat, dup-atâta vreme… poate de-aia nu-mi mai simt coapsele. e ok. o iau după dunga galbenă. sunt 4 grade, dar după vârful furnica iese soarele. vânt. cățeaua n-a mai putut pleca din strânsoarea celorlalți. sper să fie bine, s-o accepte fără s-o bată. mă simt puțin vinovat c-am dus-o acolo, credeam totuși că e de-a locului. vorbesc la telefon, încă n-a dispărut frica. singur pe coclauri. de ce-am făcut asta? nu-mi pare rău, dar de ce-am făcut-o? se vede frumos de tot platoul de aici! mă opresc, las rucsacul jos, respir! sunt doar eu cu mine. liniștea lasă vântul să se joace printre firele scurte de păr. câteva, destule, sunt albe. îmi vine toma în minte din nou: pogoniciu meu! te iubesc! ating cu palmele iarba îngălbenită în smocuri. întotdeauna am simțit ca rece energia Pământului și caldă pe cea a Cerului… de ce oare? o iau din loc și nu mă mai gândesc la nimic. intru în jnepeniș, apoi dau cu ochii de un monstru de hotel ce-l fac ăștia la piatra arsă. sport de altitudine, asta e fain. pista de alergare e acolo, pustie. muncitorii de pe acoperișul hotelului se opresc din lucru și se holbează. e ok. câinii de pe-acolo la fel. și mai ok. trec. urme de zăpadă, pe ici pe colo. jnepenii sunt foarte frumoși, zău! se-mbrățișează și nu se desprind de Pământ. ies, urmează babele. există totuși o grabă în cum merg, îmi scapă motivul. trimit poză mms. îl pregătesc pe mihnea pentru weekendul următor, când vom veni împreună. sub telecabină. o prind pe ultima. a doua zi era pauză, iar io mă-ntorc acasă. tâmplele sunt amorțite, la fel și coapsele. veșnicele strigăte când telecabina trece prin dreptul stâlpilor. așa se acoperă mai bine frica. pe care și eu o simt în fața hăului. lângă mine familia de finlandezi. frumoasele blonde sunt surprinse. le întreb dacă nu cumva am fost dimineață în același vagon de tren. eu eram, m-au recunoscut. am venit pe jos. da?! da. părinții păstrează o distanță fermă. fetele s-au aprins puțin. înțeleg. ajungem jos, ne despărțim cu zâmbete. m-aș duce-n predeal. caut un microbuz ceva. dar mai întâi pe o bancă în părcușorul din centru. și o merdenea. nu merge gatorade dupa ea. e ok. hop spre gară, după microbuz. nu știe nimeni, mă hotărăsc să iau taxiul. la ieșirea din gară fetele finlandeze îmi zâmbesc din nou: “again?!”. mda. a fost o tură scurtă. mai vreau. vreau să încerc iarna. muntele meu iarna. sunt amorțit, o votcă vă rog. fără lămâie. mulțumesc. am fost singur pe munte. singur și împreună cu frica. o iubesc, mă iubește. e bine.