muntele meu. acum mai bine de zece ani l-am părăsit fără nicio explicație. nu l-am mai mângâiat cu tălpile, ci l-am exilat undeva în țara memoriei, cea locuită de amintiri nemuritoare. în ultimii ani însă, dorul și-a făcut încet-încet loc către suprafața arogantă a conștientului. dorul de munte și de mine, împreună, până la confuzie. și-atunci am început un adevărat proces alchimic, de transformare a amintirii muntelui în stâncă sub tălpi, așa cum a fost. n-a fost ușor, însă m-a ajutat toma al meu. când l-am cocoțat prima oară cu telecabina la vârful cu dor, priveliștea muntelui îmbrățișându-l pe băiețelul meu blond mi-a umplut ochii de lacrimi. i-am cerut mai întâi iertare muntelui, apoi mie. ne-am promis o reîntâlnire.

primul pas a fost să-mi cumpăr rucsac și alte chestii trebuincioase. zis și făcut.

apoi, într-o luni dimineață, m-am găsit în gară, grăbindu-mă să iau bilet și să sar în tren. vagoanele sunt acum un mare spațiu comun, fără compartimente. pe rândul din fața mea – o familie de finlandezi, părinții și două fete, pe la optsprezece ani; frumoase, blonde și reci, cum le stă bine finlandezelor. trenul are întârziere. coborâm împreună la sinaia. la ieșire din gară ochii evită orgolios taxiurile parcate, țintește un indicator “telegondolă” roz ca acadeaua și-o apuc într-acolo. am ajuns în vreo oră. data viitoare iau taxiul. la cota 1400 aflu că telecabina nu merge. io credeam că marți era zi de pauză. confuzii, deh… vorbesc la telefon, încerc să mă hotărăsc ce să fac. până la urmă o iau în sus pe jos, în jur nici țipenie de om. nenii de la telegondolă mă priveau ciudat, gen “iete-l p-ăsta, pe ce-a dat căldurica patului!”.

frică. sunt singur și cică prin bucegi sunt urși. am vreo două momente de ezitare în prima sută de metri: să continui? în noroiul întărit de frig al potecii zăresc câteva urme de labe de urs, ghearele incluse. mă hotărăsc să nu urmez drumul propriu-zis, ci s-o iau drept în sus, pe o mică vale. un câine alb mă privește oarecum dezinteresat de pe o colină mai sus, lângă drum. îl depășesc, mă urmează. frica e acolo în continuare, nu mă slăbește. văd în câine un însoțitor, o garanție. mă simt iubit. ritmul urcușului e alert, de frică. coapsele ard. gâtul primește cu greu aerul rece; se strânge, înțeapă. mi-am luat din bucurești gatorade și mă opresc des să beau câte-o gură. face bine la efort, o știu de la bicicletă. îi dau câinelui un jeleu de căpșuni. e femelă. îl acceptă bucuroasă. io mă-ntreb ce naiba a fost în capul meu de i-am dat unui câine un jeleu și ce dracu e-n capul ei de l-a acceptat. mă rog, nu e musai să le înțeleg io pe toate. sau? continui urcușul, cu un puls de peste 120. o să pot ajunge până sus? cățica e la cinci metri în spatele meu. mă opresc, se oprește. pornesc, pornește. simt că mă folosesc de ea pentru a-mi domina frica. îi mulțumesc. din timp în timp simt că nu mai pot, de fiecare dată accelerez. ce-aș putea păți? brusc, cățeaua se oprește, ciulește urechile parcă pân-o dor și înțepenește cu privirea într-un pâlc de copaci. “ursu!” îmi spun, “am pus-o!”. o chem, o momesc cu alt jeleu, nimic. după câteva minute de blocaj… se resetează și se uită la mine plat, ca și cum mi-ar fi spus “n-are voie omu să aibă un moment de zero?”. la drum din nou. cu hei-rup, cum îmi stă mie bine. cică. ajung la vârfu cu dor, acolo nimeni. doar câinii, care o înghesuie pe cățeaua mea sub mesele din bârne și-o stresează. oamenii de la telecabina de la 1400 sunt și aici și se uită din nou ciudat la mine. pleacă. restaurantul e-nchis. mergea un ceai cald. îl văd pe salvamontul de serviciu, îl întreb de telecabina din bușteni. mă poftește înăuntru. funcționează bușteniu. am plecat, salut. mă uit la ceas: 40min de la 1400. am cam băgat, dup-atâta vreme… poate de-aia nu-mi mai simt coapsele. e ok. o iau după dunga galbenă. sunt 4 grade, dar după vârful furnica iese soarele. vânt. cățeaua n-a mai putut pleca din strânsoarea celorlalți. sper să fie bine, s-o accepte fără s-o bată. mă simt puțin vinovat c-am dus-o acolo, credeam totuși că e de-a locului. vorbesc la telefon, încă n-a dispărut frica. singur pe coclauri. de ce-am făcut asta? nu-mi pare rău, dar de ce-am făcut-o? se vede frumos de tot platoul de aici! mă opresc, las rucsacul jos, respir! sunt doar eu cu mine. liniștea lasă vântul să se joace printre firele scurte de păr. câteva, destule, sunt albe. îmi vine toma în minte din nou: pogoniciu meu! te iubesc! ating cu palmele iarba îngălbenită în smocuri. întotdeauna am simțit ca rece energia Pământului și caldă pe cea a Cerului… de ce oare? o iau din loc și nu mă mai gândesc la nimic. intru în jnepeniș, apoi dau cu ochii de un monstru de hotel ce-l fac ăștia la piatra arsă. sport de altitudine, asta e fain. pista de alergare e acolo, pustie. muncitorii de pe acoperișul hotelului se opresc din lucru și se holbează. e ok. câinii de pe-acolo la fel. și mai ok. trec. urme de zăpadă, pe ici pe colo. jnepenii sunt foarte frumoși, zău! se-mbrățișează și nu se desprind de Pământ. ies, urmează babele. există totuși o grabă în cum merg, îmi scapă motivul. trimit poză mms. îl pregătesc pe mihnea pentru weekendul următor, când vom veni împreună. sub telecabină. o prind pe ultima. a doua zi era pauză, iar io mă-ntorc acasă. tâmplele sunt amorțite, la fel și coapsele. veșnicele strigăte când telecabina trece prin dreptul stâlpilor. așa se acoperă mai bine frica. pe care și eu o simt în fața hăului. lângă mine familia de finlandezi. frumoasele blonde sunt surprinse. le întreb dacă nu cumva am fost dimineață în același vagon de tren. eu eram, m-au recunoscut. am venit pe jos. da?! da. părinții păstrează o distanță fermă. fetele s-au aprins puțin. înțeleg. ajungem jos, ne despărțim cu zâmbete. m-aș duce-n predeal. caut un microbuz ceva. dar mai întâi pe o bancă în părcușorul din centru. și o merdenea. nu merge gatorade dupa ea. e ok. hop spre gară, după microbuz. nu știe nimeni, mă hotărăsc să iau taxiul. la ieșirea din gară fetele finlandeze îmi zâmbesc din nou: “again?!”. mda. a fost o tură scurtă. mai vreau. vreau să încerc iarna. muntele meu iarna. sunt amorțit, o votcă vă rog. fără lămâie. mulțumesc. am fost singur pe munte. singur și împreună cu frica. o iubesc, mă iubește. e bine.