un weekend cât un pas

201011191636

am o mare spaimă: să vomit! aș fi în stare să țin în mine orice toxic, numai să nu vomit. frica asta, încă nedeslușită prea bine, face ca diversele porcării alterate pe care ocazional societatea mi le furnizează pe post de mâncare să zăbovească prea mult prin măruntaiele mele, iar “trip-ul” să dureze triplu. l-am văzut acum vreun an la tv pe bruce parry într-un ritual bwiti de inițiere în a fi bărbat, care printre altele beneficiază și de intoxicare cu iboga. vomele și spasmele lui imediat după ingerarea fierturii de iboga, ca parte a procesului de purificare dinaintea ritualului, m-au… fascinat! nu mă gândisem niciodată că voma s-ar putea lega cumva de purificare! e drept că n-am mai prea fost pus în situații stomacal-grețoase, dar cred că încet-încet frica se evaporă și lasă loc înțelegerii mai profunde a ceea ce înseamnă “a vomita” pentru mine, etc. mai sunteți cu mine, da? :-)

uite așa, căutând informații despre iboga, ajung la ayahuasca. apoi, prin cărțile elena francisc, la att. apoi, weekendul trecut, la un workshop de respirație holotropică și respirația inimii, cu elena francisc și horia țurcanu. un filmuleț de pe youtube despre respirația holotropică m-a speriat puțin, iar frica mea s-a reactivat. din fericire nu suficient de puternic, astfel că am ajuns la workshop.

respirația inimii mai întâi. ea presupune mișcare, așa că m-am bucurat. îmi place să-mi implic corpul în meditație. să-l recunosc. să-l îmbrățișez cu emoție, să-l las să-mi îmbrațișeze emoțiile cu brațele lui subțiri și drepte, cu abdomenul viu și cu coapsele lungi. pentru mine, respirația inimii este o plimbare prin grădina înrouată a dimineții descoperirii de sine, o declarație de dragoste a conștientului deopotrivă pentru corpul energetic, cel fizic, ființa emoțională, pentru spirit și pentru minte. pe scurt, este una dintre cele mai importante descoperiri ale mele, de când mă știu a fi.

în prima parte, vineri seara, mă simt rigid în corp și-n gând, cu mișcări împiedicate și neomogene, ascuțite, deconectate, forțate. încercări evidente de a mă vedea dinafară, de a arăta, de a părea, de a fi în ochii celorlalți mai mult decât în mine. deh, meteahnă veche – se lucrează, îmi place să cred. încerc totuși să mă iau cum sunt, să nu judec, să mă las să curg orice vâltoare s-ar anunța sau întâmpla deja. urmează o meditație acordată la o muzică înaltă, ca o desprindere de retină pentru cei care vor să vadă cu tot dinadinsul. respirația rotundă, adâncă, de protecție, mă conduce către liniștea aia făcută din lumină, mă îmbracă pe dinăuntru și pe dinafară. întins pe podea, cu fața și palmele-n sus, tâmplele îmi îngheață. mai întâi tâmplele, apoi ambele laterale ale feței, apoi stânga și dreapta corpului întreg, de parcă viața din orizontală ar migra către linia de mijloc, desenându-mi verticala cu inima în mijloc și lăsându-mi polii într-un standby amorțit. mă surprinde trăirea, îmi mulțumesc pentru deschiderea neașteptată. seara se termină cu alegerea partenerului și a părții din zi – dimineața/după-amiaza – pentru respirația holotropică de mâine. voi respira cu d; ea prima, eu o asist. ajung acasă și mănânc vinete cu ceapă, fasole bătută, lapte cu pâine, unt și gem. ajung în pat, realizez greșeala, îmi petrec jumătate de noapte în zgomotele asurzitoare ale burții și în baie. nu știu ce m-a împins să mănânc combinația aia, la ora aia, nici mort. mă rog…

dimineață mă simt epuizat, rezistent, întârziem. ea lungită pe saltea, eu pe o treaptă mai sus, cu aripile mele negre deschise. câteva instrucțiuni, apoi muzica tribală se dezlănțuie. scurte priviri către ceilalți din sală. imagine de spital de campanie. se anunță suferință, sunt îngrijorat. tobele te coboară în abisul ființei tale, absența lor te ridică pe vârfurile de după norii gândurilor. respirația se modifică de la sine, o controlez. în sală corpurile tremură. unele se contorsionează. se plânge. imaginea e dură, decid să închid ochii, să-i privesc pe toți cu sufletul. încerc să mă concentrez pe d. corpul i se scutură de lacrimi, e toamnă la ea acolo. spune că moare. eu îi spun, în gând, că e întreagă, să nu-și facă probleme. în cele din urmă se trezește, după vreo oră. rămânem acolo, atenți cumva la ceilalți. lângă noi undeva o tetanie contractează spațiul și timpul din jur, dincolo se retrăiește parcă o naștere. majoritatea plâng. este un spectacol de vibrații. prima oară-n viață când asist la așa ceva. tulbură, doare, clatină. îmi pun pentru prima oară întrebarea dacă sunt pregătit să devin terapeut. muzica devine rarefiată, nimeni nu mai plânge. liniștea ne face una. în pauză urmează povești, plimbare prin parc într-un noiembrie ireal de cald. pentru mine o dobrogeană cu brânză, o merdenea, un melc cu vanilie – o alegere de neînțeles, din nou – și ceva emoții. eu urmez să călătoresc.

mă așez pe saltea, vocea elenei mă conduce prin corp, de sus în jos, de jos în sus, urmează muzica, tare, adâncă, imposibil de evitat. respirația mi se acordează la ritm, iar sub mine salteaua devine întreg Pământul care se împinge în mine și mă susține. sunt greu, prezent, aerul inspirat mă trage în sus, cel expirat mă împinge în jos. respir cu toată greutatea corpului. respirația se accelerează și vocea superbă a elenei îmi urează călătorie plăcută și se oprește. muzica dă cu mine de toți pereții interiori, parcă aș căuta disperat o ieșire! tobele alea! ah! respirația e deja foarte superficială și deosebit de rapidă. îmi trece fulgerător prin minte un gând panicat… “până când?!”. aiurea, n-am timp de de-astea, îl las să se ducă de unde a venit. brusc, Pământul din salteaua de sub mine dispare, mă lasă să-mi trăiesc imponderabil experiența. o lumină incredibilă, incoloră, ba chiar transparentă, mă inundă! tot ceea ce-mi rămâne de făcut pentru următoarea oră este să simt bucuria, s-o las să mă locuiască, să mă… fie. râd în hohote! tot restul se înclină, făcând reverențios loc bucuriei, și dispare. rămân singur în bucurie și râd în hohote. Pământul și salteaua își reiau apoi suportul împingându-mă spre cer atât cât să nu cad, iar hohotul de râs se oprește. simt pe piept o mână, mă simt protejat. apoi constat, pipăind-o, că e mâna mea dreaptă. deschid ochii, muzica s-a așezat ca un strat firav de zăpadă peste piepturile celor de pe saltele. acum ne e cald, putem crește până la primăvară. câțiva încă își trăiesc durerea, corpurile lor se luptă. imaginea devine din nou grea, ies. bucuria mea e pentru voi și pentru mine. e un dar. vă iubesc. unele figuri pe care le-am văzut pe saltele nu au nicio legătură cu ceea ce văd acum, pe culoar. sinceritatea, deschiderea către orice am descoperi că suntem ne face mai frumoși. da da, vă iubesc. urmează prima jumătate dintre poveștile de călătorie. câteva dintre ele îmi cheamă lacrimile, care ies să se dezmorțească pe pleoape, altele îmi cheamă ființa afară la joacă și râs. tot-aia.

a doua zi, dimineață, a doua jumătate. inclusiv eu. mai departe din nou mișcarea respirației inimii. bucuria a rămas, îmi rotunjește mișcările. respirația îmi e curată, limpede. simt fără urmă de îndoială tot fluxul energetic cum mă traversează. Pământul și Cerul, Mama și Tatăl. sunt copilul lor, bucuros, destins, colorat. horia ne arată drumul posibil către Inimă, eu îl descopăr în mine și-l urmez, pas cu pas. de cealaltă parte sunt eu, cu totul. nu acum e momentul, dar voi ajunge acolo odată. atunci toată bucuria se va condensa pe pereții interiori și-i va dizolva. în acel moment mă voi împăca cu carnea mea și-o voi înghiți și voi ști că sunt Dumnezeu :-)

cam atât, bună dimineața!

2 Comments »

  1. nu stiu ce spui tu acolo despre voma… ca te-ar fi speriat. io in ultimile 2 luni am vomitat cel putin o data pe saptamana ca sa nu tin in mine ceva toxic. ieri, in schimb, dupa ce am primit o flegma groasa drept in frunte pe strada (imi atarna pe fata, pe fular si pe haina) fiindca intamplator m-am nimerit in mers chiar in fata unui vagabond jegos si nebun, ma tineam de garduri si aveam spasme dar n-am putut vomita… am plans. voma e o functiune pe care oamenii au reprimat-o. cainii si alte animale si-o amintesc la nevoie… da, asa e, se aude ce spui.

    Comment by Ruxandra — 20101125 @ 2133
  2. Prea fizic, ce descrii tu. Ma face sa realizez ca uitasem ca am un corp. L-am vazut pe Bruce Parry cu iboga. No second thought though.

    Comment by Serban — 20101203 @ 1120

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a comment

This work is licensed under a Creative Commons Attribution-Noncommercial-Share Alike 3.0 Unported License.
(c) 2017 andreiard | powered by WordPress with Barecity