cam așa arăta o etichetă pentru casetele trase la Concord’90 de pe CD-uri originale :-) asta e făcută pe la începutul lui 1991 și nu e foarte reprezentativă, preferam Metallica la vremea aia :-) la Concord’90, într-un gang de pe Bd. Unirii, aproape de Casa Popo’ului, te duceai cu caseta goală d-acasă (sau luai de la ei) și le spuneai ce melodii să-ți tragă de pe CD-uri. aveau o grămadă! dup-o zi două veneai să-ți iei caseta și să scrii pe etichetă numele melodiilor, pe-acolo prin magazin, pe unde-apucai. pe mine mă interesau metalele, iar astea abundau, zău! era ca-n Rai… dacă pot spune așa, având în vedere titlurile melodiilor și trupelor :-) Concord’90 era o instituție respectabilă, una dintre foarte puținele surse de muzici pentru noi. veneam de la Lazăr pâș-pâș, comandam caseta, apoi eșuam în librăria Luceafărul, în vecini. faine vremuri, le datorez mult din ceea ce sunt acum :-)

oof, subiectul ce ne facem cu câinii vagabonzi revine și îmi provoacă din nou nervi, scârbă și un reflex mizantropic binecunoscut.

din când în când, după vreun studiu cacalitativ comandat de guvern sau după vreo întâmplare nefericită linsă bălos de presă ca pe-o acadea de căcat, mai știi, se găsește câte un iresponsabil care să propună omorârea câinilor fără stăpân. pe toți. nu văd nicio diferență între cei care urăsc țiganii (că-s hoți), sau evreii (că-s cumva), sau negrii (că-s proști), sau pisicile (că-s prefăcute) și ăștia. iresponsabili toți, în mod identic. niște triști care mă țin în loc. să vezi de ce:

mie mi-e frică de câini. nu dintotdeauna și nu prea se vede dinafară. am fost mușcat de-un câine acum vreo 16 ani. anti-tetanos, injecții, rapeluri, tot tacâmul. de-atunci mi-e frică. lucrez de-atunci cu frica de câini, pentru că-i a mea. în bucurești, câinii vagabonzi sunt o problemă, fără îndoială. nu-i ok să mă muște de pedale când merg cu bicicleta, să nu pot merge pe jos noapte prin oraș, să-mi fie frică câteodată pentru copilul meu sau pentru mine. clar pân-aici? da, problema există și e gravă! dar:

dacă se apela la această sterilizare de la început, după ’89, acum nu mai aveam câini pe străzi. ciudat însă, puțini dintre isteții care caută acum contul bancar pentru donații întru “eutanasierea” cățeilor sau doar susțin cauza prefectului aflat-în-treabă, puțini ziceam sunt cei care au făcut la fel de mult scandal referitor la banii grei pe care i-au tocat cei ce s-au perindat pe la putere, bani dați de europa pentru programul de sterilizare. dacă BB avea cu 30 de ani mai puțin când a venit să-i bată obrazul lui băse probabil că multora li s-ar fi sculat umanismul și i s-ar fi alăturat, poate chiar însuși băse! din păcate pentru amicii blănoși, n-a fost așa.

câinii nu-s pe străzi datorită întâmplării, ci datorită nouă, oamenilor din orașe (și nu numai), care i-am lăsat acolo. mie mi se pare limpede că toți cei care locuim acum în bucurești ar trebui să ne asumăm responsabilitatea pentru problema asta. și să ne îngrijim așa cum se cuvine de problemă, nu prin crimă lașă (să se ocupe guvernul, să facă primăria, să-i omoare hinghierii, să-i ducă de-aici, să-i ia dracu). dacă avem grijă, putem asigura viitorul copiilor noștri fără imaginea deprimantă a câinilor jerpeliți, bolnavi și agresivi la tot pasul! dar nu! pentru mulți tâmpiți e mai comod să pună botul la propunerile prefectului-puță. dintr-un anume punct de vedere limitat, tuturor ne-ar fi mai comod! puțini însă se pare că văd mai departe de ei înșiși, iar asta nu se-ntâmplă doar vis-a-vis de cățeii de pe stradă. ăștia nu-și dau însă seama că-și încarcă karma cu căcat, iar căcatul consimțit e cea mai grea chestie de dus cu spinarea sufletului.

așadar, există o problemă, iar, pentru mine, nu există decât o singură soluție. sigur, e cea care durează cel mai mult, dar noi suntem cei responsabili pentru asta, noi și cei dinaintea noastră care am lăsat să se ajungă aici, culmea, din aceeași comoditate personală! promit să mă străduiesc să nu vă urăsc pe voi, cei din categoria nu-mi place de ei, să-i omoare! dimpotrivă, să vă iubesc și să mă rog să vă vină naibii mintea la cap – cei care gândesc așa pe subiectul ăsta gândesc la fel și-n alte contexte, nici nu vreau să mă mai gândesc în care. uf, încerc să vă iubesc și să vă iert, inconștienților, iresponsabililor, vai-de-capu-voștrilor! e greu, dar nu imposibil! :-) vă implor, găsiți drumul înapoi către ceea ce vă face oameni!

am scris aceste rânduri din efortul de a-mi structura gândurile și de a atrage atenția celor care, dintr-un motiv sau altul, n-au văzut până acum măcar o parte din cele spuse aici. nu mă interesează dialogul pe această temă, cu atât mai puțin cel în contradictoriu, de aceea am să închid comentariile.

a ieși în parc cu tomtom este, pentru mine, dificil și încurcător și aș vrea să nu mai fie. nu este așa din cauză că aș fi stângace sau plictisit, ci din cauza faptului că pe mine mă enervează foarte tare majoritatea părinților pe care-i pot întâlni astăzi prin parcuri :-( realmente mă-ntristează și mă revoltă și mă fac să pierd focusul și-mi pare tare rău că las să se-ntâmple asta! acest post este mai degrabă un strigăt de ajutor, decât un al-nu-știu-câtelea articol despre ce nu-i bine în țara asta.

sentimentul pe care-l am este că părinții despre care vorbeam mai sus se străduiesc din răsputeri, necontenit, să-i îndepărteze pe copiii lor de firesc. totul este, aparent, educație, nimic altceva. dresaj, mai potrivit spus. nu-i voie! este, cred, cel mai des auzit, iar eu l-am auzit de multe ori în situații complet aberante. cred că acești părinți vor atât de mult să aibă un rol în educația copiilor lor, dar sunt atât de puțin dispuși să facă de fapt, încât tot ce le mai rămâne de făcut este să interzică: să se așeze pe jos, să se murdărească, să țipe, să tacă, să refuze, să piardă, să strice, să se prostească, etc. îi suport foarte greu pe acești părinți, atunci când sunt lângă copiii lor! dacă un copil nu vrea să dea o jucărie personală altui copil, explică-i de ce ar fi bine să o facă, dar lasă-l să nu i-o dea! lasă-l să-și asume propriile-i acte și decizii, precum și consecințele lor! când copilul tău vrea să ia o jucărie care nu e a lui, de ce-i spui să n-o facă?! de ce spui nu-i a noastră bicicleta/păpușa/camionul/găletușa? iar când rolurile se inversează, copilul tău e obligat să dea oricui jucăria! ce mama dracului înțelege micuțul din asta?!

lăsați nene copiii să-și dispute singuri diferendele! nu interveniți decât dacă lucrurile capătă gravitate! lăsați-i, încurajați-i să comunice cu ceilalți, atât ce le place, cât și ce le displace! fiți fermi, consecvenți, dar și afectuoși și glumeți în același timp. încurajați-vă copiii să râdă și să zâmbească! faceți asta prin exemplul personal și, astfel, prindeți doi iepuri dintr-o lovitură, desprinzându-vă de smoala grijilor voastre dragi! aah!

în caz că există cineva care se-ntreabă, n-am fumat în cele două săptămâni care-au trecut. ba chiar uit destul de des că am fumat vreodată. sigur, sunt foarte multe semne pe lumea asta care-mi aduc aminte, dar important e că uit :-) sunt uimit și fericit de cât de simplu a fost de data asta. am încercat și-am reușit, se pare, să înlocuiesc un reflex (fumatul) cu altul (cuvintele știu ce e bine pentru mine!, spuse în gând, conștient, atent, disciplinat, fără abatere :-)… mă simt liber, hehe. acum să vedem ce responsabilități ocoleam :-P

fumătorii nu sunt mai buni sau mai răi decât nefumătorii. și vice-versa :-) simțeam că trebuie spusă treaba asta! însă eu nefumător sunt cu siguranță mai bun decât eu fumător! :-) ok?

… și mai e ceva – mi-am creat, cu surprinzătoare ușurință, următorul reflex: de câte ori îmi vine poftă de-o țigară îmi spun știu ce-i bine pentru mine! dacă uit, cer ajutor! probabil că vă sună ciudat. treaba voastră atunci, dar să știți că puterea cuvântului dă mai multă greutate decât se crede, atunci când vine de unde trebe și se duce unde trebe. cuvântul zic.

aici același radu. nefumător de 78 de ore; numărătoarea e așa, de dragul numărătorii… noapte bunicică!

să nu te strici de râs? :)) ăsta se lasă iar de fumat!? n-ai decât să te strici de râs, io iar mă las de fumat. aa, nu ți-am spus că m-am reapucat după vreo șase luni, nu? păi da, mi-o fi fost rușine și-ar fi avut de ce. recitesc din când în când filele precedente din jurnalul înfumurat, mai ales că mulți ajung pe-aici aduși de mânuță de google, după ce l-au întrebat chestii despre renunțarea la fumat. am fost foarte inspirat când scriam despre înțărcare! cu toate că atunci, vezi-Doamne, mă refeream la altceva, acesta este noul cuvânt-cheie pentru noua etapă MAREA LĂSARE DE FUMAT: ÎNȚĂRCARE!

de data asta un prieten bun s-a lăsat de fumat și m-a rupt. el fuma de vreo opșpe ani, io numa’ de dooșunu. da, dar el nu s-a lăsat nicio zi, niciodată! ceea ce m-a speriat cel mai tare, îți dai seama! asta îmi spune mie că nici n-o să se reapuce. logic, nu? și era fumător d-ăla nesuferit, de nu suporta ideea că la ceainărie nu se fumează. rău de tot, ce mai. și s-a lăsat. iar prietenia cu el mă obligă să-l însoțesc în încercarea grea :-) gluma-i glumă, no, dar și când devine serioasă…

bre oameni buni, câți oți mai fi: fumatul se leagă de respirație, cum am tot zis. corect. dar dacă mergem mai departe, ajungem la libertate. parc-am trecut și pa-colo prin jurnalul meu înfumurat. ei bine, am ajuns la înțărcare, care, nu-i așa, nu e tocmai străină de libertatea tocmai amintită, nu? păi nu e. trebuie să mă-nțarc, dragilor. nu de fumat, nuu, ăsta-i doar sfârcul aibergului. fumatul are rolul suzetei: îți dă impresia că nu mai ești dependent de mamă, dar, de fapt, ți-o ține prezentă. țigara te amăgește, de fapt te ajută să te amăgești singur că ai crește. de fapt sunt un băiețel cu aere de bărbat. mami?

neața din nou. sunt radu și sunt mic, mic de tot. n-am mai pus suzeta-n gură de vreo 39 de ore. cine se mai joacă acum cu mine?

de la un prânz suculent, profund, cu cărare-ntr-o parte, am țopăit fericit peste pragul unei librării. casă veche, tavan înalt, ziduri groase. înăuntrul ei încă nu aflase de primăvara de-afară și păstra frigul de-astă iarnă perfect conservat. doar aburi nu scoteam. înăuntru doi librari grași și preocupați, un el și-o ea. bună ziua. singurul client, apoi au mai intrat doi-trei. am luat o carte de pe raft și-am simțit ceva foarte adevărat: era rece. ca de la gheață. ca din pivniță. ca din fântână! mi-a plăcut foarte tare senzația, era ca și când cartea, nou-nouță, câștigase înzecit la capitolul prospețime. se lăfăia la mine-n mâini, era a mea pentru totdeauna. cărțile nu se nasc pe masa scriitorilor, doar povestea lor. nici în tipografii nu se nasc, ca obiecte. drumul cărții de la tipografie în mâna mea e ca un fel de gravidie. când ajunge și se lasă încălzită de mâinile mele, abia atunci se naște. cartea e bună rece ca gheața, să fie clar. la revedere.