totul a-nceput de la pozele şi urarea lui george. atunci respiraţia mi s-a oprit un moment şi un cuţit mi-a şoptit la beregată: “paşte fericit, mielule!”.

însemnat prilej de mini-vacanţă, sărbătoarea învierii a-nsemnat şi anul ăsta la români migraţia forţei de rugăciune de-acasă la munte, la mare, ori la biserică. oamenii, cu tot felul de instrumente complicate de palmare a lumânărilor în mâini, se-ndreaptă deja pe la ora unşpe jumate către biserica preferată, că se pare că toţi avem una. fie ea preferată pentru poziţia ei oraş-centrală (pentru cei ce-şi confundă poate propriul buric cu buricul pământului) sau bloc-apropiată (pentru cei ce-şi confundă poate buricul degetului cu buricul burţii), fie pentru preotul carismatic care nu ştiu cum face da’ le zice la fel de bine de fiecare dată. aşadar, oamenii cu fier în suflete sunt atraşi într-un mod plăcut şi aproape organizat de magnetul credinţei noastre ortodoxe.

după o plimbare prin aerul răcoros al bucureştilor din seară de aprilie, avem timp doar de o scurtă vizită în măruntaiele aerisite ale bisericii noastre preferate înainte de a intra direct în pâinea slujbei de înviere. ea are loc în faţa bisericii, la adăpostul a două umbrele pătrate mari, albastre şi unite, inscripţionate inspirat cu “Pepsi – dare for more”. staţia de sunet e pregătită, omul de sunet şi-a ridicat deja cele două microfoane către gurile pline de cântec încă nerostit ale coriştilor şi preotului.

începe deci slujba, preotul are o voce sinceră şi nesigură, de parcă ar fi în faţa câtorva sute de profesori de canto bărboşi şi exigenţi. coriştii s-au împărţit în două tabere, unii-n cea de jos, care asigura un fond aproape tibetan şi gâjâit celorlalţi din cea de mai sus, care cântau. şi cântau binişor. dar coriştii şi preotul nu erau singurii care cântau, mai cîntau şi vecinii noştri de trotuar, care cum putea sau credea de cuviinţă, mai tare sau mai încet, mai corect sau mai lălăit, cu cuvintele lor ori cu cuvintele scripturii… mă rog. eu n-am putut să cânt, dar am tras puternic mult aer în piept şi mi l-am trasnformat în cutie de rezonanţă pentru cântarea comună, expectorând din când în când semi-horcăielile sincere ale unei băbuţe din spatele meu. în felul ăsta simt eu că m-am integrat în mulţimea de enoriaşi, lucru care mi-a dat anumite drepturi dar şi obligaţii.

la “veniţi de luaţi luminăăăă” cei din imediata apropiere a preotului au sărit ca din arc către luminiţele de la capetele lumânărilor din ceară naturală şi mi-au amintit de loviturile de egalitate din baschet, când arbitrul aruncă mingea dintre doi jucători adversari şi cine-o prinde… ăla pleacă cu ea. acela a fost momentul fără de întoarcere, nimic nu se mai putea face, lumina intrase pe mâna muritorilor şi se întindea şi se amesteca cu privirile lacome şi evlavioase ale credincioşilor.

în noaptea asta ploaia necăzută a mirosit a tămâie şi a parfum de mulţime.

în lumina lumânărilor profilele oamenilor se suprapun cu o fineţe de filigran, iar vârstele lor lasă umbre pe fizionomiile celor de lângă ei.

am remarcat între patru şi şase mărci de iaurt, luminate frumos din interior de lumânările cu lumină de sus.

recunosc, n-am rezistat nici momentului când preotul carismatic a-nceput să-l înalţe pe mult prea fericitul teoctist în slăvi mult prea înalte pentru răul meu de înălţime, şi nici permanentei ameninţări cu incendierea venite de la băbuţa cocoşată dar sinceră din spatele meu, şi am luat-o din loc către casa noastră de la bloc. aveam prioritate pe la toate strâmtorile în faţa iubitei, că doar eram purtător de lumină care mă frigea la mâini.

contrar aşteptărilor mele, drumul înapoi acasă cu lumina-n mână a fost mai lung şi mai anevoios în comparaţie cu cel de la ducere, fără lumină, doar cu pupila mărită. ajuns acasă am înţeles că cea mai mare distanţă măsurabilă dintre mine şi sora mea franţuzoaică e diferenţa de fus orar: ea tocmai acum, la unu şi ceva de-aici, începe să trăiască şi să observe sărbătoarea învierii. la loc comanda zic.

s-aveţi lumină-n cap, că de la cap vi se luminează viaţa!