orgoliul este un cancer al spiritului. dar e una dintre puținele forme de cancer vindecabil. orgoliul adaugă distructivitate suferinței, iar înainte de ea, naște și ascunde în mintea noastră așteptări care ne surzesc și ne orbesc. dragostea nu e oarbă! orgoliul în care se zbate ea uneori este! dragostea adevărată, nediluată de orgolii, ia lumea așa cum e ea, dar știe cel mai bine să cântărească și să decidă. orgoliul nu e, pentru mine, același lucru cu mândria. a fi mândru înseamnă a fi drept, ca postură interioară; înseamnă a avea credința că te poți oricând îndrepta de spate și privi și în jos și în sus în același timp. orgoliul ne face să căutăm vinovați și vinovății din nevoia narcisică de a avea dreptate, până-n pânzele albe, și prin asta să căpătăm dreptul de a ne plânge și a suferi rostogolindu-ne într-un bulgăre de vomă care anesteziază claritatea interioară și coagulează fluxul energetic transformându-l într-o bilă perfectă, grea și nătângă. căsătoria a ajuns o formă de cancer legalizat, deși nu-i obligatoriu s-o vezi numai așa în jur. creștinismul ne-a devenit o cărămidă-n piept, atât prin expresia orgoliului cât și prin greutatea pe care o adaugă mișcării noastre prin lume. unii preoți ne provoacă greață pentru că și-au pierdut puterea de a ne face să ne simțim mândri și ne invită răutăcios la umilință.

când învățăm dracului odată că adevărul nu e decât o formă primitivă a frumosului? că nu putem ajunge să le vedem izvorul comun din noi decât după ce învățăm să facem distincția între ele, trecând astfel dintr-o vârstă în alta? și că râsul le îmbrățișează minunat pe amândouă, vindecându-ne de orgoliu? când?