<20070913 – strada radu vodă, bucurești>

<20070912 - acasă>

am plâns împreună o jumătate de oră, apoi am plecat fiecare și-am râs acasă la noi până n-am mai putut. până când n-am mai putut să ne desprindem scalpul de ochii celuilalt. ne-am întors mai târziu în același parc, dar n-a mai fost nimic la fel. era plin de portocale pe jos, iar sucul lor insuficient de roșu ne îneca degetele. scalpurile ne erau un ochi comun care clipea ca nebun; lumea din jur se simțea neprivită. lumea ne era mătreață. peștii ne erau șampon, morții mă-sii de tampon! încă se mai vede pe el silueta desenată în cretă de niște copii nenăscuți cu aer de detectivi. toți ochii din lume sunt negri sau nu sunt deloc, morții mă-sii de Sherlock! cine are nevoie de noi? cine vede martor în puroi? cine se mai scarpină la șliț cu penița de Herlitz? cine mai vede coaiele de pulă, când își ascunde sexul în cagulă? jaful secolului. țunami. miliardari fără adversari. halal!

orgoliul este un cancer al spiritului. dar e una dintre puținele forme de cancer vindecabil. orgoliul adaugă distructivitate suferinței, iar înainte de ea, naște și ascunde în mintea noastră așteptări care ne surzesc și ne orbesc. dragostea nu e oarbă! orgoliul în care se zbate ea uneori este! dragostea adevărată, nediluată de orgolii, ia lumea așa cum e ea, dar știe cel mai bine să cântărească și să decidă. orgoliul nu e, pentru mine, același lucru cu mândria. a fi mândru înseamnă a fi drept, ca postură interioară; înseamnă a avea credința că te poți oricând îndrepta de spate și privi și în jos și în sus în același timp. orgoliul ne face să căutăm vinovați și vinovății din nevoia narcisică de a avea dreptate, până-n pânzele albe, și prin asta să căpătăm dreptul de a ne plânge și a suferi rostogolindu-ne într-un bulgăre de vomă care anesteziază claritatea interioară și coagulează fluxul energetic transformându-l într-o bilă perfectă, grea și nătângă. căsătoria a ajuns o formă de cancer legalizat, deși nu-i obligatoriu s-o vezi numai așa în jur. creștinismul ne-a devenit o cărămidă-n piept, atât prin expresia orgoliului cât și prin greutatea pe care o adaugă mișcării noastre prin lume. unii preoți ne provoacă greață pentru că și-au pierdut puterea de a ne face să ne simțim mândri și ne invită răutăcios la umilință.

când învățăm dracului odată că adevărul nu e decât o formă primitivă a frumosului? că nu putem ajunge să le vedem izvorul comun din noi decât după ce învățăm să facem distincția între ele, trecând astfel dintr-o vârstă în alta? și că râsul le îmbrățișează minunat pe amândouă, vindecându-ne de orgoliu? când?