jurnal de analiză (5)

200804181124

ce curios dansează viața și moartea! iar fructul dansului lor îmi pare că este viul. anul acesta voi deveni tată, iar gândul ăsta mi-a provocat alte și alte gânduri și-s absolut uimit de frumusețea cu care-și rotesc ele adevărurile prin mintea și sufletul meu.

cred că totul a început cu asumarea nevoii de libertate, apoi a urmat asumarea libertății ca responsabilitate și, implicit, acceptarea faptului că pot răni indirect pe alții atunci când mă trăiesc cu adevărat, în ritmul propriu. e atât de greu, futu-i, să nu te simți vinovat în astfel de cazuri! și atât de “insightful” când reușești s-o faci! e atât de important să-ți recunoști și să-ți asculți ritmul interior, să nu spui sau să faci ceva pentru că “așa se spune” sau “așa se face” și nici să ascunzi ceva din tine pentru că “asta nu se face” sau “asta nu se spune”! și să înțelegi că acei alții pe care îi rănești vor lua explicațiile tale ca pe niște disculpări doar pentru că te consideră vinovat direct pentru suferința lor, nesocotind diferențele inevitabile de ritm. sigur că-mi pare rău c-am rănit, dar n-a existat acolo intenție, a fost doar un fel de încăpățânare de a-mi urma ritmul. mă bucur foarte tare c-am reușit și sunt absolut convins că, pe ansamblu, așa a fost cel mai bine pentru toată lumea. nu poți formula un adevăr decât în cazul în care acesta este unic :-) dacă însă se mai bat cap-în-cap niște adevăruri pe-acolo, e bine să le lași să se decanteze. doar așa îți poți rămâne deschis cu adevărat ritmului și opțiunilor. mă rog, așa cred eu :-)

îmi doresc de multă vreme un copil, dar nu mi-a dat prin cap niciodată că un copil al meu m-ar face tată :-) ceea ce m-a pregătit să pot deveni tată a fost înțelegerea și acceptarea așa-ziselor “asemănări și deosebiri” între mine și tatăl meu, un soi de continuitate bizară a tatălui tatălui meu prin cel din urmă și a tatălui meu prin mine. capcana, în care pică mulți, este să fii de acord cu unele aspecte ale comparației și în dezacord cu altele, în loc să le iei ca pe un dat și să construiești de-acolo mai departe, în tine ca tot. am făcut și eu asta și încă o mai fac probabil, însă încerc să aduc în conștient cât mai mult din procesul ăsta de cunoaștere și acceptare a rădăcinilor.

odată cu vestea că voi fi tată pentru fiica sau fiul meu, a apărut prin cine știe ce mecanism uman angoasa că mi-l voi pierde pe-al meu. e cea mai “tare” confruntare a mea cu moartea din câte îmi aduc aminte. e, cred, efectul acelui dans fascinant și înspăimântător al vieții cu moartea, dar și culpa că n-aș fi în stare să am grijă de ai mei din postura de tată. ceva parcă nu s-a așezat încă la locul lui în mine. dar am convingerea că viața mea va înainta frumos spre moarte, iar jurnalul acesta va continua, în ritmul lui și al meu :-)

0 Comments

No comments yet.

RSS feed for comments on this post.

Sorry, the comment form is closed at this time.

This work is licensed under a Creative Commons Attribution-Noncommercial-Share Alike 3.0 Unported License.
(c) 2024 andreiard | powered by WordPress with Barecity