noi, împiedicații
mă-mpiedic dar nu cad, ci mă ridic umpic pe vârfurile gândurilor. ce frumoasă-i gara de-aici! îmi spun. nici o gară, doar așa. îmi place foarte tare când mă-mpiedic, pentru că îmi aduc aminte cu o bruschețe blândă că drumurile nu șerpuiesc doar în plan orizontal. de fapt, foarte multe lucruri ni se întâmplă pe verticală. gândurile, bunăoară, au verticalitate. sunt gânduri pe care le port ca pe un rucsac, cu greutatea distribuită uniform pe orizontală, însă care adaugă apăsare pasului, subliniindu-i semnificația. pe alte gânduri le târăsc după mine, pe roți sau fără, ca pe geamantan. în cazul ăstora depinde foarte tare contextul orizontal, sunt gânduri aderente la acel context, au frecare. există oare gânduri bune sau gânduri rele? vara asta ce gânduri se poartă, se întreabă poate unii. eu unul am preferat întotdeauna să ridic și să car gândurile-n spate, decât să le trag după mine.
mă-mpiedic uneori dar nu cad, ci mă mir. că n-am văzut obstacolul și că i-am acordat mișcării o anume latență, o rezervă de energie, pentru a putea greși, pentru a putea reveni asupra ei în timp real. mă mir deopotrivă de ambele. când mă-mpiedic mă simt frumos și pot spune cu mâna pe inimă că sunt un voyeurist al împiedicaților, și asta nu din răutate, ci dintr-un soi de fanatism, o credință extremă în capacitatea sincerității de a vindeca. e vorba, binențeles, despre sinceritatea conținută, nu despre cea exhibată lătăreț și fără ritm intim. aceea, pentru mine, n-are nici o valoare. când văd oameni împiedicându-se, curiozitatea ia proporțiile unei religii, iar aritmetica mișcărilor devine rimă și râs.
mă-mpiedic alteori, dar nu cred. și merg mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. ca și cum deja aș fi ajuns într-un loc către care încă nu mă gândisem să plec. și-o iau de la capăt și-mi aud sângele cum se-mpiedică și face meandre.
