… mi se pare o prostie. adică aș ‘rezolva’ ceva cu asta numai dacă cel care-mi greșește știe că mi-a greșit, acceptă asta și se căiește, măcar în sinea lui. atunci va înțelege de ce am întors obrazul. dacă nu… sunt doar un sărman nenorocit care nu-și poate exprima trăirile și agresivitatea și atunci îmi găsesc argumente savante și pioase să rămân așa. pe de altă parte, dacă e capabil să știe, să accepte și să se căiască… mi-ar mai greși?

consider că e important ca, atunci când simțim că ni se greșește, să comunicăm asta celui care-o face. dacă însă punem emoție în mesaj, adică dacă ne ‘enervăm’ (nu întâmplător cred că e reflexiv verbul), atunci nu noi ne vom exprima de fapt, cei față de care se greșește, ci frustrările și neputințele noastre, adunate de-a lungul existenței. și ce face un animal (sau om, bunăoară) când simte slăbiciune? mușcă!

atenție că-n postul ăsta se folosesc cuvinte grele! ești sensibil? nu citi!

m-am gândit și io, ca omul, să plec din țară. gânditul ăsta a fost așaa, teoretic până astăzi, niciodată nu am ajuns să și fac ceva în direcția asta. acum însă zău că-mi vine să studiez mai serios problema. sunt trist, neputincios și revoltat și combinația asta nu aduce nimic bun! noroc cu toma, că numai așa îmi mai revin din stările astea. dar ce s-a întâmplat:

joia trecută, undeva lângă sfântu gheorghe, un bărbat a căzut de pe cal și și-a fracturat vertebra a 3-a cervicală. a paralizat de la gât în jos. a ajuns la spital în brașov și îi certa pe cei care l-au dus: ce-ați făcut măi cu mâinile și picioarele mele?! când a ajuns la spital în bucurești nu mai putea vorbi. l-au întubat pentru că nu mai putea nici respira singur. bărbatul acesta era un unchi mai îndepărtat de-al meu, pe care probabil l-am văzut odată, în copilărie. ai lui au sunat-o pe maică-mea disperați că nu știu nimic de el, în afară de numele spitalului la care a fost adus în bucurești. cei de la spital care le-au răspuns la telefon au refuzat să le dea prea multe informații. s-a dus maică-mea până acolo. l-a găsit plângând, la reanimare. au venit toți ai lui pe la el, pe rând. la reanimare nu se poate intra în vizită decât jumătate de oră la prânz și jumătate seara. a rămas că vine fata lui cea mare să stea la ai mei și să îl vadă atât de des cât e voie. doctorii au spus că, dacă își reia funcția respiratorie, numai atunci pot vorbi despre operație, dar că ei nu văd prea multe șanse.

astăzi pe la 11 și jumătate maică-mea sună la spital să vadă cum se mai simte, dacă mai are nevoie de ceva, din astea. i-a răspuns un nene care i-a spus aa, domnu acela a murit aseară pe la unșpe! cum adică a murit?! da, a murit aseară. păi și de ce nu ne-a chemat nimeni?! de ce nu ne-a sunat nimeni?! era singur când s-a-ntâmplat? i-a ținut cineva o lumânare? a făcut cineva ceva pentru sufletul ăla?… întreba maică-mea înnebunită. ne pare rău, da’ vine cineva să-l ridice până la unu jumate, da? că noi închidem și mai deschidem luni dimineață! vine ca un ciocan răspunsul dobitocului.

astea, dragi români, au cam fost faptele. pe sigla spitalului scrie NIHIL SINE DEO. v-aș lăsa fără dumnezeu de-aș putea, îngroșa-vi-s-ar sângele-n voi de monștri ce sunteți! băi români, de ce-i răbdăm p-ăștia “să aibă grijă de noi” prin spitale?! le mai dăm și șpăgi, și osanale! pumni în gură, aia le trebe! aproape nicăieri în spitalele și policlinicile din căcatul ăsta de țară nu ești tratat ca om, ci doar ca o bucată de carne. când dana s-a operat la ochi și-a cerut înainte materiale despre ce urma să i se întâmple se uitau dobitoacele alea la ea ca la extratereștri! ba chiar doctorul a luat-o ca pe-o semi-ofensă, el n-are timp de prostii, plus că enucleații nu-s decât câteva pe lună.

știu, la protv (și nu numai) văd zilnic nenorociri de-astea. dar ăia sunt niște cretini care s-au transformat în agregatori de mizerii, de absurdități și de nenorociri… io sunt un om, care scrie pe situl personal despre ce-a pățit unchiul lui, care plânge și care urlă! pe bune, sunt blocat, consternat și speriat! de ce dracului nu se pot gândi și la oameni?! și nu e vorba numai despre spitale și medici. relația furnizor-client e la fel. nu mai am chef să continui voma asta… îi blestem pe toți neoamenii la neputință! să-i ia dracu! m-am săturat de toți cei care susțin sistemul ăsta, fie activ fie pasiv! strivi-i-ar cerul, viermii naibii! :-(

de unde vine sărutul? din iubire cred c-ar fi răspunsul general acceptat, și cred c-ar fi cel corect, dar poate nu cel mai complet. încerc să-l dezvolt mai jos, fără nicio pretenție savantă.

aș începe cronologic, cu cea mai veche meserie din lume, hihi! după cum ne povestește “Pretty Woman“, curvele nu sărută pe gură. păi când am văzut io filmu’ ăsta, pe la 16 ani, n-avusesem experiențe sexuale care să implice o altă persoană înafară de mine. deci nu știam exact care-i treaba cu prostituția. dar de sărutat sărutasem. un singur lucru din filmul ăla mi-a ridicat întrebări: faptul că nu e “permis” unei curve să sărute pe gură clientu’. regulă destul de simplă, ușor de respectat am zice la rece. eh, dar tentația e mare. da’ de ce? păi pentru că reciprocitatea sărutului franțuzesc pune semnul egal între furnizor și beneficiar, ceea ce subminează însăși meseria practicată și face ca prostituata să se îndrăgostească negreșit de client. ca și cum n-ar avea încotro. și poate că nici nu are…

buun, pe-asta am elucidat-o. mai departe… de ce se duc unii bărbați la curve, iar mulți alții visează s-o facă? nu știu dac-ați auzit vreodată explicația “că cu gura aia îl pupă p-ăla micu“, dată de un bărbat când e-ntrebat de ce nu acceptă ideea de felație în interiorul căsniciei. io da, de mai multe ori. aha, deci pe de o parte acel bărbat nu-și poate asuma ca lumea dorința de a da muie, cum ar veni, iar pe de altă parte cred că e vorba despre încercarea mamelor de a controla sexualitatea fiicelor lor prin catalogări de genul “e scârbos“, atunci când vorbesc (dacă!) despre felație în momentele de educație sexuală acordate fetelor. deci bărbatul rămâne cu vinovăția de a-și fi înșelat nevasta, iar femeia cu mulțumirea că nu și-a dezamăgit mama-model. foarte tare, win-win situation! de ce e “win” și-n cazul lui? pentru că vinovăția despre care vorbeam se constituie ca sursă pentru nevoia lui de a demonstra socialului nemilos că el prețuiește familia ca nucleu al societății și că, uite, sunt încă împreună de-atâta și-atâta timp.

eh, gata cu porcoșeniile! să trecem la lucruri mai adânci, zic. așadar, de unde vine plăcerea din a săruta? păi care credeți c-a fost prima plăcere de pe lumea asta? se îndoiește cineva asupra răspunsului “a mânca“? o simplă privire evoluționistă asupra regnului animal și gata concluzia: nimeni. cu ce mănâncă omul, și nu numai? eeexact, cu gura. eh, v-ați prins? hehe… buun, deci sărutatul oferă plăcere pentru că se aseamănă foarte tare cu mâncatul. ce sunt atunci canibalii? niște oameni care-și iubesc aproapele! da, dar la un nivel greșit! (aici parafrazez o carte despre care încă nu vă povestesc) scandalos, nu? și totuși…

mă-ntorc acum la mine și experiența personală. io-mi iubesc copilul, și-s convins că nu-s singurul. există momente în care l-aș mânca de drag ce-mi e! strâng din dinți însă și-l pup pe picioruțe, pe burtică, pe degețele. “nu știu ce-mi vine să-i fac de drag ce-mi e!“. “papă tata (mama) obrăjorii lui de copil frumos!“. sigur ați auzit exlamații de genul ăsta, dar nu v-ați întrebat niciodată de unde vin.

v-ați sărutat pasional iubitul sau iubita, sunt sigur. ba chiar v-a venit să le umpleți toată suprafața corpului cu salivă, atât de pasionali sunteți! asta vine de și mai departe, din negura evoluției, de la strămoșii comuni ai noștri și ai plantelor carnivore, care-și digeră hrana în afara corpului lor. hehe…

oamenii-s niște frankenștaini! am fost nevoiți să potrivim sentimente pe niște corpuri din carne. mi se pare evident că sentimentele și corpul nu ne-au venit din aceeași sursă. dar importante în tot delirul ăsta sunt sinceritatea și convingerea nevinovată că cele două pot fi una :-) dinspre ei înșiși, oamenii sunt frumoși. eu unul vă iubesc (aproape) pe toți! muah, muah, muah!

stau la bloc și mulți dintre vecinii mei au participat la construcția lui, finalizată prin 91. majoritatea fumează. o mare parte a fumătorilor au, se pare, o mare problemă cu fumul de țigară, sau cu nevestele. ies în balconul de la ghenă să fumeze. bine, ei ies acolo să facă și grătar sau să socializeze, dar nu despre asta vorbesc. imaginea lor aplecați peste balustradă, plictisiți și suspicioși, m-a dezgustat de la bun început. mă simțeam superior, mă-nțelegi. iată c-a venit vremea să folosesc și eu locul comun al fumătorilor exilați și sunt uimit de cât de indulgent sunt vis-a-vis de mine însumi, când vine vorba de imagine. fumez puțin și foarte neregulat în ultima vreme, asta parcă îmi acordă circumstanțe atenuante. strănut des însă, iar asta mă face mai simpatic. folosesc fumoarul cu burlan numai noaptea și până acum nu m-am întâlnit cu nici un vecin în exercițiu. noaptea, ghena e numai a mea. mă furișez afară din apartament să nu m-audă nimeni și fur câteva fumuri. urmăresc ferestrele luminate din cartier și-mi imaginez că unii fumători se bucură de țigările lor în intimitatea bucătăriei sau, mai bine, a sufrageriei. dar ei nu vor avea niciodată o relație atât de profundă cu spațiul cum am eu cu balconul ghenei. le lipsește sentimentul eliberator de a comite o ilegalitate, de a se furișa, de a se ascunde. sunt un fumător mai bun decât ei, eu trag în piept. hiii, caii popii!

aflu de la Cezar că proprietarul “La mama” și-a făcut blog. personal, în urma mai multor întâmplări nefericite (găsit ciulin în ciorbă, dar mai ales angajați incompetenți, ba chiar nesimțiți), am ales să nu mai calc pragul nici unui restaurant din lanț. Cezar însă a lăudat inițiativa, așa că am făcut o excepție (virtuală, hihi) și am dat clic. și ce-mi văd ochii, frațicule, fix în subtitlu, sub numele blogului și-al persoanei: a fi servit intr-un restaurant inseamna a fi servit cu mancarea si bauturile comandate nu si cu stersul pantofilor. holy shit! adică în plin context gastronomico-juridic, distinsul patron asta are de zis prima oară. foarte tare! alt om cu frâie-n mâini care n-a înțeles nimic. mă-treb tot mai des de ce oamenii ăștia au succes, fără a crede vreun moment că a avea succes e cea mai tare chestie care ni se poate întâmpla. de fapt, întrebarea corectă este cât timp va mai dura asta? “La mama” a devenit (sau a rămas?) doar o cantină mediocră, dar pe ușa unuia dintre restaurante scria, când am trecut eu ultima dată pe-acolo, după ora cutare ținuta-i obligatorie. aahahaha!

revin la temă. mă întrebam “cine aș fi eu” dacă una, dacă alta. cine aș fi pentru cine? :-) pentru mine, slavă Domnului, cred c-aș fi același. sunt sigur însă că asta nu s-ar întâmpla oricui. știu mulți oameni, din păcate și apropiați, care încearcă cu tot dinadinsul să se definească prin lucruri exterioare și care s-ar prăbuși într-un auto-anonimat (sâc!), imaginea lor pulverizându-se în toate gadgeturile (ca să le zic așa generic) în care s-au proiectat ca proștii. da da, știu, nu spun nimic nou, e ca-n proverbu’ cu “haina nu face pe om”. n-am nevoie de ceva mai nou de scriu aici, ci de ceva mai clar, mai limpede în ochii mei. și, ca să scot într-un fel limba la voi, haina face întotdeauna pe om – se pișă pe el.

cine-aș (mai) fi pentru ceilalți? contează? :-D ook… păi depinde de ceilalți, nu de mine și renunțările mele la lucruri exterioare, indiferent care sunt alea. punct.