o zi luminoasă, cu ochelari de soare de-mprumut și-o mașină curată și-ncălțată corespunzător. printre copacii care-au rămas în țară și n-au emigrat prin Pădurea Neagră, IKEA sau mai știu io pe unde, soarele zburda și mă urmărea curios, cum o fac delfinii pe lângă bărci pe vreme bună. din goana mașinii zăream, doar cu coada ochiului – cum știu că se cade să privim tot ce-i frumos, un covor violet de brândușe, de-o continuitate și-o transparență de Fata Morgana. am ajuns, e primăvară. mulțumesc, dragă iarnă, pentru prezentări. mi-e sete.

… mi se pare o prostie. adică aș ‘rezolva’ ceva cu asta numai dacă cel care-mi greșește știe că mi-a greșit, acceptă asta și se căiește, măcar în sinea lui. atunci va înțelege de ce am întors obrazul. dacă nu… sunt doar un sărman nenorocit care nu-și poate exprima trăirile și agresivitatea și atunci îmi găsesc argumente savante și pioase să rămân așa. pe de altă parte, dacă e capabil să știe, să accepte și să se căiască… mi-ar mai greși?

consider că e important ca, atunci când simțim că ni se greșește, să comunicăm asta celui care-o face. dacă însă punem emoție în mesaj, adică dacă ne ‘enervăm’ (nu întâmplător cred că e reflexiv verbul), atunci nu noi ne vom exprima de fapt, cei față de care se greșește, ci frustrările și neputințele noastre, adunate de-a lungul existenței. și ce face un animal (sau om, bunăoară) când simte slăbiciune? mușcă!

cine dracu a zis că repetiția poate duce fie la țicneală, fie la nirvana? mă rog… salutări celor care cred, râzând în barbă, că pot (cele două) fi același lucru; dar țicneală totuna cu nirvana și nirvana totuna cu țicneală par situații al dracului de diferite, eh? aproape tot atât de diferite precum țicneală și nirvana, nu? hehe! mă rog… pentru mine rutina poate fi exact vaselina care-mi unge încheieturile, astfel încât nu mi se mai aud pașii pe pământ, ci doar pământul călcat, iar eu îmi pot vedea de (alte) gânduri liniștit.

mă-mpiedic dar nu cad, ci mă ridic umpic pe vârfurile gândurilor. ce frumoasă-i gara de-aici! îmi spun. nici o gară, doar așa. îmi place foarte tare când mă-mpiedic, pentru că îmi aduc aminte cu o bruschețe blândă că drumurile nu șerpuiesc doar în plan orizontal. de fapt, foarte multe lucruri ni se întâmplă pe verticală. gândurile, bunăoară, au verticalitate. sunt gânduri pe care le port ca pe un rucsac, cu greutatea distribuită uniform pe orizontală, însă care adaugă apăsare pasului, subliniindu-i semnificația. pe alte gânduri le târăsc după mine, pe roți sau fără, ca pe geamantan. în cazul ăstora depinde foarte tare contextul orizontal, sunt gânduri aderente la acel context, au frecare. există oare gânduri bune sau gânduri rele? vara asta ce gânduri se poartă, se întreabă poate unii. eu unul am preferat întotdeauna să ridic și să car gândurile-n spate, decât să le trag după mine.

mă-mpiedic uneori dar nu cad, ci mă mir. că n-am văzut obstacolul și că i-am acordat mișcării o anume latență, o rezervă de energie, pentru a putea greși, pentru a putea reveni asupra ei în timp real. mă mir deopotrivă de ambele. când mă-mpiedic mă simt frumos și pot spune cu mâna pe inimă că sunt un voyeurist al împiedicaților, și asta nu din răutate, ci dintr-un soi de fanatism, o credință extremă în capacitatea sincerității de a vindeca. e vorba, binențeles, despre sinceritatea conținută, nu despre cea exhibată lătăreț și fără ritm intim. aceea, pentru mine, n-are nici o valoare. când văd oameni împiedicându-se, curiozitatea ia proporțiile unei religii, iar aritmetica mișcărilor devine rimă și râs.

mă-mpiedic alteori, dar nu cred. și merg mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. ca și cum deja aș fi ajuns într-un loc către care încă nu mă gândisem să plec. și-o iau de la capăt și-mi aud sângele cum se-mpiedică și face meandre.

azi-noapte am avut activitate onirică. dimineață m-am trezit răvășit, dar al naibii de tonic, iar starea și imaginile de cu noapte-mi erau foarte clare și prezente, contrar obiceiului meu de a uita tot ce visez.

se făcea că-mi aveam toți centimetrii lungiți în patul din dormitor, sub care se află un parchet de bambus și, mai jos umpic, o vecină nebună. visam că visez și că sunt treaz. starea de trezie mi-era precizată brutal de telecomanda din mâna stângă, îndreptată necruțător către televizor, iar starea de visare se legitima prin incertitudinea că visez sau nu. mă gândesc că dacă-s treaz știu fără dubii că visez. mă rog… eram gol complet și neînvelit, iar cu degetele reci ale mâinii drepte îmi gâdilam fruntea, ca apoi s-o scarpin, proces însoțit de plăcerea cu care duci ceva la bun sfârșit. zăceam cumva încordat, iar sexul enorm și erect care-mi ajungea până la vreo douăzecișipatru – douăzecișiopt de centimetri de buze îmi fura focusul, astfel că tot ce simțeam dincolo de el îmi era neclar. îi simțeam pe buze umbra generată de lumina televizorului. buzele-mi erau femeia. stăteam topit într-un mine lichid și aveam siguranța că sunt întreg. un dans nebun de lumină și gânduri îmi încrețește pielea. eliberez sperma într-un jet imposibil de drept direct printre buze. manifest în același timp siguranța performanței și emoția confruntării cu noul ca și creștere, astfel că nu-mi e clar dacă tocmai am născut o poveste posibilă sau dacă voi voma sub tensiunea cuvintelor ce descriau ce tocmai se întâmplase. sperma avea gustul ideii, în starea ei pură și nemijlocită de început, de scânteie care conține deopotrivă potențialul concluziei și vocația eșecului – deci acel gust deopotrivă acrișor și greu, dar dulce și relaxant. o înghit curajos, rămânându-mi doar teama că iubita-mi care doarme alături ar fi putut înțelege ce se-ntâmplase și sentimentul inegalabil de completitudine, pe care numai înțelegerea fără cuvânt îl mai poate provoca. adorm în vis și mă trezesc în realitatea încă dominată de întunericul liniștit al locatarilor obosiți de sus, din dreapta, din stânga și de jos, împletit cu lumina radiată de televizor. am adormit apoi în real, așteptând visul numărul doi ca pe o punctuație.