oof, subiectul ce ne facem cu câinii vagabonzi revine și îmi provoacă din nou nervi, scârbă și un reflex mizantropic binecunoscut.

din când în când, după vreun studiu cacalitativ comandat de guvern sau după vreo întâmplare nefericită linsă bălos de presă ca pe-o acadea de căcat, mai știi, se găsește câte un iresponsabil care să propună omorârea câinilor fără stăpân. pe toți. nu văd nicio diferență între cei care urăsc țiganii (că-s hoți), sau evreii (că-s cumva), sau negrii (că-s proști), sau pisicile (că-s prefăcute) și ăștia. iresponsabili toți, în mod identic. niște triști care mă țin în loc. să vezi de ce:

mie mi-e frică de câini. nu dintotdeauna și nu prea se vede dinafară. am fost mușcat de-un câine acum vreo 16 ani. anti-tetanos, injecții, rapeluri, tot tacâmul. de-atunci mi-e frică. lucrez de-atunci cu frica de câini, pentru că-i a mea. în bucurești, câinii vagabonzi sunt o problemă, fără îndoială. nu-i ok să mă muște de pedale când merg cu bicicleta, să nu pot merge pe jos noapte prin oraș, să-mi fie frică câteodată pentru copilul meu sau pentru mine. clar pân-aici? da, problema există și e gravă! dar:

dacă se apela la această sterilizare de la început, după ’89, acum nu mai aveam câini pe străzi. ciudat însă, puțini dintre isteții care caută acum contul bancar pentru donații întru “eutanasierea” cățeilor sau doar susțin cauza prefectului aflat-în-treabă, puțini ziceam sunt cei care au făcut la fel de mult scandal referitor la banii grei pe care i-au tocat cei ce s-au perindat pe la putere, bani dați de europa pentru programul de sterilizare. dacă BB avea cu 30 de ani mai puțin când a venit să-i bată obrazul lui băse probabil că multora li s-ar fi sculat umanismul și i s-ar fi alăturat, poate chiar însuși băse! din păcate pentru amicii blănoși, n-a fost așa.

câinii nu-s pe străzi datorită întâmplării, ci datorită nouă, oamenilor din orașe (și nu numai), care i-am lăsat acolo. mie mi se pare limpede că toți cei care locuim acum în bucurești ar trebui să ne asumăm responsabilitatea pentru problema asta. și să ne îngrijim așa cum se cuvine de problemă, nu prin crimă lașă (să se ocupe guvernul, să facă primăria, să-i omoare hinghierii, să-i ducă de-aici, să-i ia dracu). dacă avem grijă, putem asigura viitorul copiilor noștri fără imaginea deprimantă a câinilor jerpeliți, bolnavi și agresivi la tot pasul! dar nu! pentru mulți tâmpiți e mai comod să pună botul la propunerile prefectului-puță. dintr-un anume punct de vedere limitat, tuturor ne-ar fi mai comod! puțini însă se pare că văd mai departe de ei înșiși, iar asta nu se-ntâmplă doar vis-a-vis de cățeii de pe stradă. ăștia nu-și dau însă seama că-și încarcă karma cu căcat, iar căcatul consimțit e cea mai grea chestie de dus cu spinarea sufletului.

așadar, există o problemă, iar, pentru mine, nu există decât o singură soluție. sigur, e cea care durează cel mai mult, dar noi suntem cei responsabili pentru asta, noi și cei dinaintea noastră care am lăsat să se ajungă aici, culmea, din aceeași comoditate personală! promit să mă străduiesc să nu vă urăsc pe voi, cei din categoria nu-mi place de ei, să-i omoare! dimpotrivă, să vă iubesc și să mă rog să vă vină naibii mintea la cap – cei care gândesc așa pe subiectul ăsta gândesc la fel și-n alte contexte, nici nu vreau să mă mai gândesc în care. uf, încerc să vă iubesc și să vă iert, inconștienților, iresponsabililor, vai-de-capu-voștrilor! e greu, dar nu imposibil! :-) vă implor, găsiți drumul înapoi către ceea ce vă face oameni!

am scris aceste rânduri din efortul de a-mi structura gândurile și de a atrage atenția celor care, dintr-un motiv sau altul, n-au văzut până acum măcar o parte din cele spuse aici. nu mă interesează dialogul pe această temă, cu atât mai puțin cel în contradictoriu, de aceea am să închid comentariile.

citesc în EVZ acum câteva zile cum că dom’primar Oprescu s-a hotărât el să-i fută câteva construcții mărețe fix în parcul Tineretului. aqua land, arene pentru spectacole, parcări, d-astea. vorba cuiva, ține-le mintea ocupată cu tot felul de căcaturi, să nu cumva s-aterizeze-ntr-un parc verde și să se gândească la ei și ale lor! dă-le aqua land, mall-uri nesfârșite, mind-blowere și caca-macăre. doar doar o vedea careva că faci și tu ceva pentru țară și cetățenii ei. are și amărâta noastră capitală câteva pete de verde și ăștia sar pe ele frate, n-am văzut așa ceva! betoaneee! fi-mi-ar scârbă de voi, aia e! vă doresc numa’ verde-n față! în fața ochilor zic. Oprescu ăsta are blog? tre să aibă! ia să-i futem o căutare, ia…

pîsî: haolo, și ca să nu uit: dom’primar, da’ cu groapele, dom’primar, ce ne faceeem?! alea dîn stradă zic, da! haoloo, că-i ca-n vremea lu’ Hahalaicu, dom’primar, și nu vă face deloc cinste treaba asta, zău! așa, gata.

aflu de la Cezar că proprietarul “La mama” și-a făcut blog. personal, în urma mai multor întâmplări nefericite (găsit ciulin în ciorbă, dar mai ales angajați incompetenți, ba chiar nesimțiți), am ales să nu mai calc pragul nici unui restaurant din lanț. Cezar însă a lăudat inițiativa, așa că am făcut o excepție (virtuală, hihi) și am dat clic. și ce-mi văd ochii, frațicule, fix în subtitlu, sub numele blogului și-al persoanei: a fi servit intr-un restaurant inseamna a fi servit cu mancarea si bauturile comandate nu si cu stersul pantofilor. holy shit! adică în plin context gastronomico-juridic, distinsul patron asta are de zis prima oară. foarte tare! alt om cu frâie-n mâini care n-a înțeles nimic. mă-treb tot mai des de ce oamenii ăștia au succes, fără a crede vreun moment că a avea succes e cea mai tare chestie care ni se poate întâmpla. de fapt, întrebarea corectă este cât timp va mai dura asta? “La mama” a devenit (sau a rămas?) doar o cantină mediocră, dar pe ușa unuia dintre restaurante scria, când am trecut eu ultima dată pe-acolo, după ora cutare ținuta-i obligatorie. aahahaha!

mi-am adus aminte (la ora asta?! wtf is wrong with me?) de-o carte destul de stufoasă văzută pe raft la librărie, al cărei titlu m-a lovit mai tare decât dacă mi-ar fi căzut de-acolo toată cartea pe degetul mic: Trăiesc, deci mă abțin, de Mihaela Bilic, o știți, nutriționista vedetelor. înainte de a fi nutriționista vedetelor, tanti asta e un terapeut, v-ați prins, un terapeut al sufletelor lovite de celebritate, dar și de un virus rar și  foarte scump numit Louaikiu, etc. și, prin intermediul rafturilor librăriilor, ne îmbie și pe noi, oamenii de rând, la abstinență. că asta ne lipsea nouă românilor, abstinența. că Creatoru’ nu s-a putut abține când ne-o făcut, acu’ să ne-abținem noi! păi futu-i!

invitată la mămăruță, șade pe hepilica (asta e canapiaua lu’ mămăruță, pentru cei fără cultură generală de teveu), râde volubil, e blondă, știe p-dinafar’ versurile Smokie și se laudă (auto-laudațio s-ar chema, nu domnu tatulici?) cu micile intervenții chirurgiucale reparatorii de frumusețe, f’cute chiar de soțu’. deci futu-i!

“trăiesc, deci mă abțin”?! fac io mișto ieftin aicea, dar e cea mai îngrozitoare marfă carteziană contra-făcută de care am auzit în ultimele luni! și cui servește doamna doctor grețoșenia asta? cui îi dă pe la nas cu abstinență? unui popor incapabil de a-și asuma propriile dorințe! mă tu vrei să ne estermini, te-am prins! păi abține-te, futu-i! abținete! rămâi dracului la manechinele tale! părerea mea, fără drept la replică, na! mi-e rău, futu-i!

cine dracu a zis că repetiția poate duce fie la țicneală, fie la nirvana? mă rog… salutări celor care cred, râzând în barbă, că pot (cele două) fi același lucru; dar țicneală totuna cu nirvana și nirvana totuna cu țicneală par situații al dracului de diferite, eh? aproape tot atât de diferite precum țicneală și nirvana, nu? hehe! mă rog… pentru mine rutina poate fi exact vaselina care-mi unge încheieturile, astfel încât nu mi se mai aud pașii pe pământ, ci doar pământul călcat, iar eu îmi pot vedea de (alte) gânduri liniștit.

mă-mpiedic dar nu cad, ci mă ridic umpic pe vârfurile gândurilor. ce frumoasă-i gara de-aici! îmi spun. nici o gară, doar așa. îmi place foarte tare când mă-mpiedic, pentru că îmi aduc aminte cu o bruschețe blândă că drumurile nu șerpuiesc doar în plan orizontal. de fapt, foarte multe lucruri ni se întâmplă pe verticală. gândurile, bunăoară, au verticalitate. sunt gânduri pe care le port ca pe un rucsac, cu greutatea distribuită uniform pe orizontală, însă care adaugă apăsare pasului, subliniindu-i semnificația. pe alte gânduri le târăsc după mine, pe roți sau fără, ca pe geamantan. în cazul ăstora depinde foarte tare contextul orizontal, sunt gânduri aderente la acel context, au frecare. există oare gânduri bune sau gânduri rele? vara asta ce gânduri se poartă, se întreabă poate unii. eu unul am preferat întotdeauna să ridic și să car gândurile-n spate, decât să le trag după mine.

mă-mpiedic uneori dar nu cad, ci mă mir. că n-am văzut obstacolul și că i-am acordat mișcării o anume latență, o rezervă de energie, pentru a putea greși, pentru a putea reveni asupra ei în timp real. mă mir deopotrivă de ambele. când mă-mpiedic mă simt frumos și pot spune cu mâna pe inimă că sunt un voyeurist al împiedicaților, și asta nu din răutate, ci dintr-un soi de fanatism, o credință extremă în capacitatea sincerității de a vindeca. e vorba, binențeles, despre sinceritatea conținută, nu despre cea exhibată lătăreț și fără ritm intim. aceea, pentru mine, n-are nici o valoare. când văd oameni împiedicându-se, curiozitatea ia proporțiile unei religii, iar aritmetica mișcărilor devine rimă și râs.

mă-mpiedic alteori, dar nu cred. și merg mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. ca și cum deja aș fi ajuns într-un loc către care încă nu mă gândisem să plec. și-o iau de la capăt și-mi aud sângele cum se-mpiedică și face meandre.

de ce când mergem pe sârmă suntem tentați mai degrabă să ne concentrăm pe oscilațiile stânga-dreapta decât pe înapoi-înainte? și de ce, dacă n-o facem, cădem? și de ce abia când cădem realizăm că există un sus și un jos?

einstein a obosit. prea mulți amintesc de el, puțini și-l amintesc și parcă prea puțini îl uită. v-ați gândit vreodată că ar exista oameni care l-au cunoscut pe einstein și l-au uitat? poate un medic dentist, poate o curvă ignorantă, sau poate vreun posibil tată care i-a futut mama înaintea lui taică-său? ei bine, eu cred că există și că simpla lor existență, împreună cu a celor care îl sau și-l amintesc, îl fac întreg.

ceea ce m-ar face întreg la sfârșit sunt femeile care mă vor ține minte și cele care mă vor fi uitat. împreună.

cer iertare pentru faptul că m-am folosit (și eu) de numele lui einstein pentru a vorbi despre mine însumi. n-am găsit altă rimă.

… este râsul. nu am nici o urmă de-ndoială, măsura tuturor lucrurilor este râsul. să râdem! râsul nu ne acoperă, nici nu ne leagă. ba ne și leagă – cutii de bere de barele de protecție. nu de nunți zic; ba și de nunți, că nunțile au ajuns niște ambalaje, care au ajuns să împacheteze alte ambalaje. ei, râsul ne umple cu începuturi cutiile de carton goale de la ultima mutare. să nu facem doar mișto, nici haz de necaz! fără hohote îmbuibate de orgolii, fără mesaj, fără cuplaj, fără claxoane și fără jaloane. să râdem doar, zic. hai noroc!