am o mare spaimă: să vomit! aș fi în stare să țin în mine orice toxic, numai să nu vomit. frica asta, încă nedeslușită prea bine, face ca diversele porcării alterate pe care ocazional societatea mi le furnizează pe post de mâncare să zăbovească prea mult prin măruntaiele mele, iar “trip-ul” să dureze triplu. l-am văzut acum vreun an la tv pe bruce parry într-un ritual bwiti de inițiere în a fi bărbat, care printre altele beneficiază și de intoxicare cu iboga. vomele și spasmele lui imediat după ingerarea fierturii de iboga, ca parte a procesului de purificare dinaintea ritualului, m-au… fascinat! nu mă gândisem niciodată că voma s-ar putea lega cumva de purificare! e drept că n-am mai prea fost pus în situații stomacal-grețoase, dar cred că încet-încet frica se evaporă și lasă loc înțelegerii mai profunde a ceea ce înseamnă “a vomita” pentru mine, etc. mai sunteți cu mine, da? :-)

uite așa, căutând informații despre iboga, ajung la ayahuasca. apoi, prin cărțile elena francisc, la att. apoi, weekendul trecut, la un workshop de respirație holotropică și respirația inimii, cu elena francisc și horia țurcanu. un filmuleț de pe youtube despre respirația holotropică m-a speriat puțin, iar frica mea s-a reactivat. din fericire nu suficient de puternic, astfel că am ajuns la workshop.

respirația inimii mai întâi. ea presupune mișcare, așa că m-am bucurat. îmi place să-mi implic corpul în meditație. să-l recunosc. să-l îmbrățișez cu emoție, să-l las să-mi îmbrațișeze emoțiile cu brațele lui subțiri și drepte, cu abdomenul viu și cu coapsele lungi. pentru mine, respirația inimii este o plimbare prin grădina înrouată a dimineții descoperirii de sine, o declarație de dragoste a conștientului deopotrivă pentru corpul energetic, cel fizic, ființa emoțională, pentru spirit și pentru minte. pe scurt, este una dintre cele mai importante descoperiri ale mele, de când mă știu a fi.

în prima parte, vineri seara, mă simt rigid în corp și-n gând, cu mișcări împiedicate și neomogene, ascuțite, deconectate, forțate. încercări evidente de a mă vedea dinafară, de a arăta, de a părea, de a fi în ochii celorlalți mai mult decât în mine. deh, meteahnă veche – se lucrează, îmi place să cred. încerc totuși să mă iau cum sunt, să nu judec, să mă las să curg orice vâltoare s-ar anunța sau întâmpla deja. urmează o meditație acordată la o muzică înaltă, ca o desprindere de retină pentru cei care vor să vadă cu tot dinadinsul. respirația rotundă, adâncă, de protecție, mă conduce către liniștea aia făcută din lumină, mă îmbracă pe dinăuntru și pe dinafară. întins pe podea, cu fața și palmele-n sus, tâmplele îmi îngheață. mai întâi tâmplele, apoi ambele laterale ale feței, apoi stânga și dreapta corpului întreg, de parcă viața din orizontală ar migra către linia de mijloc, desenându-mi verticala cu inima în mijloc și lăsându-mi polii într-un standby amorțit. mă surprinde trăirea, îmi mulțumesc pentru deschiderea neașteptată. seara se termină cu alegerea partenerului și a părții din zi – dimineața/după-amiaza – pentru respirația holotropică de mâine. voi respira cu d; ea prima, eu o asist. ajung acasă și mănânc vinete cu ceapă, fasole bătută, lapte cu pâine, unt și gem. ajung în pat, realizez greșeala, îmi petrec jumătate de noapte în zgomotele asurzitoare ale burții și în baie. nu știu ce m-a împins să mănânc combinația aia, la ora aia, nici mort. mă rog…

dimineață mă simt epuizat, rezistent, întârziem. ea lungită pe saltea, eu pe o treaptă mai sus, cu aripile mele negre deschise. câteva instrucțiuni, apoi muzica tribală se dezlănțuie. scurte priviri către ceilalți din sală. imagine de spital de campanie. se anunță suferință, sunt îngrijorat. tobele te coboară în abisul ființei tale, absența lor te ridică pe vârfurile de după norii gândurilor. respirația se modifică de la sine, o controlez. în sală corpurile tremură. unele se contorsionează. se plânge. imaginea e dură, decid să închid ochii, să-i privesc pe toți cu sufletul. încerc să mă concentrez pe d. corpul i se scutură de lacrimi, e toamnă la ea acolo. spune că moare. eu îi spun, în gând, că e întreagă, să nu-și facă probleme. în cele din urmă se trezește, după vreo oră. rămânem acolo, atenți cumva la ceilalți. lângă noi undeva o tetanie contractează spațiul și timpul din jur, dincolo se retrăiește parcă o naștere. majoritatea plâng. este un spectacol de vibrații. prima oară-n viață când asist la așa ceva. tulbură, doare, clatină. îmi pun pentru prima oară întrebarea dacă sunt pregătit să devin terapeut. muzica devine rarefiată, nimeni nu mai plânge. liniștea ne face una. în pauză urmează povești, plimbare prin parc într-un noiembrie ireal de cald. pentru mine o dobrogeană cu brânză, o merdenea, un melc cu vanilie – o alegere de neînțeles, din nou – și ceva emoții. eu urmez să călătoresc.

mă așez pe saltea, vocea elenei mă conduce prin corp, de sus în jos, de jos în sus, urmează muzica, tare, adâncă, imposibil de evitat. respirația mi se acordează la ritm, iar sub mine salteaua devine întreg Pământul care se împinge în mine și mă susține. sunt greu, prezent, aerul inspirat mă trage în sus, cel expirat mă împinge în jos. respir cu toată greutatea corpului. respirația se accelerează și vocea superbă a elenei îmi urează călătorie plăcută și se oprește. muzica dă cu mine de toți pereții interiori, parcă aș căuta disperat o ieșire! tobele alea! ah! respirația e deja foarte superficială și deosebit de rapidă. îmi trece fulgerător prin minte un gând panicat… “până când?!”. aiurea, n-am timp de de-astea, îl las să se ducă de unde a venit. brusc, Pământul din salteaua de sub mine dispare, mă lasă să-mi trăiesc imponderabil experiența. o lumină incredibilă, incoloră, ba chiar transparentă, mă inundă! tot ceea ce-mi rămâne de făcut pentru următoarea oră este să simt bucuria, s-o las să mă locuiască, să mă… fie. râd în hohote! tot restul se înclină, făcând reverențios loc bucuriei, și dispare. rămân singur în bucurie și râd în hohote. Pământul și salteaua își reiau apoi suportul împingându-mă spre cer atât cât să nu cad, iar hohotul de râs se oprește. simt pe piept o mână, mă simt protejat. apoi constat, pipăind-o, că e mâna mea dreaptă. deschid ochii, muzica s-a așezat ca un strat firav de zăpadă peste piepturile celor de pe saltele. acum ne e cald, putem crește până la primăvară. câțiva încă își trăiesc durerea, corpurile lor se luptă. imaginea devine din nou grea, ies. bucuria mea e pentru voi și pentru mine. e un dar. vă iubesc. unele figuri pe care le-am văzut pe saltele nu au nicio legătură cu ceea ce văd acum, pe culoar. sinceritatea, deschiderea către orice am descoperi că suntem ne face mai frumoși. da da, vă iubesc. urmează prima jumătate dintre poveștile de călătorie. câteva dintre ele îmi cheamă lacrimile, care ies să se dezmorțească pe pleoape, altele îmi cheamă ființa afară la joacă și râs. tot-aia.

a doua zi, dimineață, a doua jumătate. inclusiv eu. mai departe din nou mișcarea respirației inimii. bucuria a rămas, îmi rotunjește mișcările. respirația îmi e curată, limpede. simt fără urmă de îndoială tot fluxul energetic cum mă traversează. Pământul și Cerul, Mama și Tatăl. sunt copilul lor, bucuros, destins, colorat. horia ne arată drumul posibil către Inimă, eu îl descopăr în mine și-l urmez, pas cu pas. de cealaltă parte sunt eu, cu totul. nu acum e momentul, dar voi ajunge acolo odată. atunci toată bucuria se va condensa pe pereții interiori și-i va dizolva. în acel moment mă voi împăca cu carnea mea și-o voi înghiți și voi ști că sunt Dumnezeu :-)

cam atât, bună dimineața!

în caz că există cineva care se-ntreabă, n-am fumat în cele două săptămâni care-au trecut. ba chiar uit destul de des că am fumat vreodată. sigur, sunt foarte multe semne pe lumea asta care-mi aduc aminte, dar important e că uit :-) sunt uimit și fericit de cât de simplu a fost de data asta. am încercat și-am reușit, se pare, să înlocuiesc un reflex (fumatul) cu altul (cuvintele știu ce e bine pentru mine!, spuse în gând, conștient, atent, disciplinat, fără abatere :-)… mă simt liber, hehe. acum să vedem ce responsabilități ocoleam :-P

fumătorii nu sunt mai buni sau mai răi decât nefumătorii. și vice-versa :-) simțeam că trebuie spusă treaba asta! însă eu nefumător sunt cu siguranță mai bun decât eu fumător! :-) ok?

… și mai e ceva – mi-am creat, cu surprinzătoare ușurință, următorul reflex: de câte ori îmi vine poftă de-o țigară îmi spun știu ce-i bine pentru mine! dacă uit, cer ajutor! probabil că vă sună ciudat. treaba voastră atunci, dar să știți că puterea cuvântului dă mai multă greutate decât se crede, atunci când vine de unde trebe și se duce unde trebe. cuvântul zic.

aici același radu. nefumător de 78 de ore; numărătoarea e așa, de dragul numărătorii… noapte bunicică!

să nu te strici de râs? :)) ăsta se lasă iar de fumat!? n-ai decât să te strici de râs, io iar mă las de fumat. aa, nu ți-am spus că m-am reapucat după vreo șase luni, nu? păi da, mi-o fi fost rușine și-ar fi avut de ce. recitesc din când în când filele precedente din jurnalul înfumurat, mai ales că mulți ajung pe-aici aduși de mânuță de google, după ce l-au întrebat chestii despre renunțarea la fumat. am fost foarte inspirat când scriam despre înțărcare! cu toate că atunci, vezi-Doamne, mă refeream la altceva, acesta este noul cuvânt-cheie pentru noua etapă MAREA LĂSARE DE FUMAT: ÎNȚĂRCARE!

de data asta un prieten bun s-a lăsat de fumat și m-a rupt. el fuma de vreo opșpe ani, io numa’ de dooșunu. da, dar el nu s-a lăsat nicio zi, niciodată! ceea ce m-a speriat cel mai tare, îți dai seama! asta îmi spune mie că nici n-o să se reapuce. logic, nu? și era fumător d-ăla nesuferit, de nu suporta ideea că la ceainărie nu se fumează. rău de tot, ce mai. și s-a lăsat. iar prietenia cu el mă obligă să-l însoțesc în încercarea grea :-) gluma-i glumă, no, dar și când devine serioasă…

bre oameni buni, câți oți mai fi: fumatul se leagă de respirație, cum am tot zis. corect. dar dacă mergem mai departe, ajungem la libertate. parc-am trecut și pa-colo prin jurnalul meu înfumurat. ei bine, am ajuns la înțărcare, care, nu-i așa, nu e tocmai străină de libertatea tocmai amintită, nu? păi nu e. trebuie să mă-nțarc, dragilor. nu de fumat, nuu, ăsta-i doar sfârcul aibergului. fumatul are rolul suzetei: îți dă impresia că nu mai ești dependent de mamă, dar, de fapt, ți-o ține prezentă. țigara te amăgește, de fapt te ajută să te amăgești singur că ai crește. de fapt sunt un băiețel cu aere de bărbat. mami?

neața din nou. sunt radu și sunt mic, mic de tot. n-am mai pus suzeta-n gură de vreo 39 de ore. cine se mai joacă acum cu mine?

alerg. când obosesc, mă opresc să mă odihnesc. până aici toate bune. da, dar după ce mă opresc uit dracului că m-am oprit și, stând, simt că alerg! trebuie să fac ceva să mă sincronizez. prin casă s-aud tot felul de zgomote, care mi-au devenit accesibile datorită sărmanei vecinei de dedesubt. pentru ea e un coșmar, îmi imaginez. de exemplu, cred ca avem niște șobolani pe coloanei țevilor de la bucătărie. se tot zdupăie noaptea, cad pietricele, etc. probabil fata crede că io fac zgomotele, în paranoia ei. apoi unii de deasupra târșâie scaune, desfac canapele, au musafiri, chestii d-astea de oameni normali, știți. dar noaptea s-aud probabil și săraca fată de locuiește dedesubt mai bate-n țeavă, sau ceva de genul ăsta. ce să facă și ea, nu i-a explicat nimeni, probabil, ce-i cu ea.

nu mă mai salută când ne-ntâlnim prin bloc. nici eu pe ea. îmi fute câte-o privire superioară și-și vede de drum. câteodată mă enervează, ba chiar mă enervează des. când aud zgomote-n bloc, îmi imaginez că ea crede că-s de la mine și gata, m-am enervat pe loc! nici nu trebuie totdeauna să bată-n pereți sau țevi. iar pentru enervarea mea nu mai e ea, săraca, de vină, nu nu! io sunt, că nu mă prind de ce-a aterizat nebuna fix în apartamentul de sub al meu! tot ce-mi imaginez este o voce care-mi spune: “te-auzim, nu te mai poți ascunde! exiști! asumă-ți zgomotul vieții tale!”. cuvinte mari, zici? să mori tu?!

sărmană vecinica, îți mulțumesc că ai apărut în viața mea, încerc să-ți fac apariția profitabilă. interior mă refer, no.

1. la câteva săptămâni după naștere, toma a făcut hernie ombilicală. în timp, buricul a crescut la vreo trei centimetri diametru. la două și la patru luni a fost să-l vadă un chirurg, care-a spus că încă nu e cazul de operație – probabil pe la doi ani, dacă nu se retrage singur până atunci, ceea ce e aproape imposibil, la cât e de mare. am încercat multe, nimic nu a convins buricul să intre la locul lui. în timpul ăsta mama lui toma nu-și putea imagina să petreacă mai mult de-o oră – două departe de el, ceea ce e, nu-i așa, absolut normal pentru o mamă nou-nouță, și drăguță pe deasupra. iată însă că trece vremea și se-apropie momentul în care mama începe serviciul, mai întâi două luni de-acasă, mulțumită angajatorului cu un comportament impecabil, atât de străin românilor, și la propriu și la figurat. ei bine, nu apucă mama să lucreze primele ore, ba chiar cu vreo două-trei săptămâni înainte, buricul buclucaș se-ntoarce încet-încet în burtica lui toma. acum, cu toma la cinci luni și-o săptămnă și cu mămica lucrând deja de 3 săptămâni, hernia a dispărut, contrar așteptărilor tuturor.

buun, astea au fost faptele. acum să vedem ce-am înțeles noi de-aici. păi am înțeles că toma a lăsat deschisă găurica prin care a primit tot felul de bunătăți de la mama lui pe timpul vieții intrauterine, câtă vreme exista în mamă angoasa că fiul nu va supraviețui fără prezența ei permanentă. această angoasă a apărut pe fondul încercărilor mamei (dar și ale tatălui) de a fi ceea ce am putea numi părinți perfecți. o dată cu aducerea în conștiența tinerilor părinți a faptului că mama va relua munca, iar asta implică timp petrecut departe de copil, buricul lui toma a înțeles că s-a panicat degeaba și că, de fapt, toma poate trăi bine-mersi acele ore departe de mama lui.

2. toma are 8.5kg și 68cm la cinci luni, deci este un bebeluș greu. io am 70kg și 190cm, deci sunt un slăbănog deșirat ;)) m-am aplecat ieri să ridic landoul cu tot cu toma de pe bancheta din spate a mașinii și, brusc, mi s-a tăiat respirația. o durere de spate m-a făcut să las repede jos landoul și să mă ghemuiesc pe vine.

buun, astea au fost faptele. ce-am înțeles io din asta? am înțeles că spatele frânt înseamnă că l-am luat ușor pe toma, cu ușurătate adică, ca pe un produs al libertății mele absolute. și, după cum mai scriam printr-un post demult, libertatea nu poate exista asumat decât în tandem cu responsabilitatea. iar io m-am încăpățânat să privesc permanent relaxat și ușor părintele din mine, ca și cum Ceva ar fi avut grijă de mine și de noi, fără un umăr din partea mea. nț, nu așa se-nvârte lumea, andreiardule! acu stai drept!

omul este o ființă polară. omul moare pentru că s-a născut și se naște pentru că a murit. omul e tentat să-și trăiască cu predilecție unul dintre poluri, cel mai comod de viețuit. dar omul nu va fi Unul decât dacă reunește în conștiența sa ambele poluri și le trăiește.

una dintre modalitățile prin care cred că fac asta este ritualul scărpinatului. în special înainte să adorm și imediat după ce mă trezesc mă gâdil ușor cu degetele pe frunte, piept sau abdomen, iar când apare mâncărimea mă scarpin cu unghiile acelorași degete, proces din care rezultă plăcere – plăcerea de a fi Unul. mâncărimea este expresia asumată la nivel corporal a polului pasiv, a pacientului, iar scărpinatul cea a polului activ, agresiv, a doctorului. nici mâncărimea și nici scărpinatul, de unele singure, nu duc la plăcere: mâncărimea nescărpinată duce la neputință, iar scărpinatul neprovocat la durere.

oamenii care nu se gâdilă, de exemplu, refuză să-și trăiască polul pasiv, sunt activi până la epuizare și au probabil dificultăți în a adormi. cei care nu suportă să fie gâdilați caută să-și reprime agresivitatea care decurge în mod firesc din mâncărime.

mâncărimea poate apărea și ‘din senin’, semn că în acel om, inconștient, unul dintre poli are nevoie de a se manifesta în conștiență.

de unde vine sărutul? din iubire cred c-ar fi răspunsul general acceptat, și cred c-ar fi cel corect, dar poate nu cel mai complet. încerc să-l dezvolt mai jos, fără nicio pretenție savantă.

aș începe cronologic, cu cea mai veche meserie din lume, hihi! după cum ne povestește “Pretty Woman“, curvele nu sărută pe gură. păi când am văzut io filmu’ ăsta, pe la 16 ani, n-avusesem experiențe sexuale care să implice o altă persoană înafară de mine. deci nu știam exact care-i treaba cu prostituția. dar de sărutat sărutasem. un singur lucru din filmul ăla mi-a ridicat întrebări: faptul că nu e “permis” unei curve să sărute pe gură clientu’. regulă destul de simplă, ușor de respectat am zice la rece. eh, dar tentația e mare. da’ de ce? păi pentru că reciprocitatea sărutului franțuzesc pune semnul egal între furnizor și beneficiar, ceea ce subminează însăși meseria practicată și face ca prostituata să se îndrăgostească negreșit de client. ca și cum n-ar avea încotro. și poate că nici nu are…

buun, pe-asta am elucidat-o. mai departe… de ce se duc unii bărbați la curve, iar mulți alții visează s-o facă? nu știu dac-ați auzit vreodată explicația “că cu gura aia îl pupă p-ăla micu“, dată de un bărbat când e-ntrebat de ce nu acceptă ideea de felație în interiorul căsniciei. io da, de mai multe ori. aha, deci pe de o parte acel bărbat nu-și poate asuma ca lumea dorința de a da muie, cum ar veni, iar pe de altă parte cred că e vorba despre încercarea mamelor de a controla sexualitatea fiicelor lor prin catalogări de genul “e scârbos“, atunci când vorbesc (dacă!) despre felație în momentele de educație sexuală acordate fetelor. deci bărbatul rămâne cu vinovăția de a-și fi înșelat nevasta, iar femeia cu mulțumirea că nu și-a dezamăgit mama-model. foarte tare, win-win situation! de ce e “win” și-n cazul lui? pentru că vinovăția despre care vorbeam se constituie ca sursă pentru nevoia lui de a demonstra socialului nemilos că el prețuiește familia ca nucleu al societății și că, uite, sunt încă împreună de-atâta și-atâta timp.

eh, gata cu porcoșeniile! să trecem la lucruri mai adânci, zic. așadar, de unde vine plăcerea din a săruta? păi care credeți c-a fost prima plăcere de pe lumea asta? se îndoiește cineva asupra răspunsului “a mânca“? o simplă privire evoluționistă asupra regnului animal și gata concluzia: nimeni. cu ce mănâncă omul, și nu numai? eeexact, cu gura. eh, v-ați prins? hehe… buun, deci sărutatul oferă plăcere pentru că se aseamănă foarte tare cu mâncatul. ce sunt atunci canibalii? niște oameni care-și iubesc aproapele! da, dar la un nivel greșit! (aici parafrazez o carte despre care încă nu vă povestesc) scandalos, nu? și totuși…

mă-ntorc acum la mine și experiența personală. io-mi iubesc copilul, și-s convins că nu-s singurul. există momente în care l-aș mânca de drag ce-mi e! strâng din dinți însă și-l pup pe picioruțe, pe burtică, pe degețele. “nu știu ce-mi vine să-i fac de drag ce-mi e!“. “papă tata (mama) obrăjorii lui de copil frumos!“. sigur ați auzit exlamații de genul ăsta, dar nu v-ați întrebat niciodată de unde vin.

v-ați sărutat pasional iubitul sau iubita, sunt sigur. ba chiar v-a venit să le umpleți toată suprafața corpului cu salivă, atât de pasionali sunteți! asta vine de și mai departe, din negura evoluției, de la strămoșii comuni ai noștri și ai plantelor carnivore, care-și digeră hrana în afara corpului lor. hehe…

oamenii-s niște frankenștaini! am fost nevoiți să potrivim sentimente pe niște corpuri din carne. mi se pare evident că sentimentele și corpul nu ne-au venit din aceeași sursă. dar importante în tot delirul ăsta sunt sinceritatea și convingerea nevinovată că cele două pot fi una :-) dinspre ei înșiși, oamenii sunt frumoși. eu unul vă iubesc (aproape) pe toți! muah, muah, muah!

stau la bloc și mulți dintre vecinii mei au participat la construcția lui, finalizată prin 91. majoritatea fumează. o mare parte a fumătorilor au, se pare, o mare problemă cu fumul de țigară, sau cu nevestele. ies în balconul de la ghenă să fumeze. bine, ei ies acolo să facă și grătar sau să socializeze, dar nu despre asta vorbesc. imaginea lor aplecați peste balustradă, plictisiți și suspicioși, m-a dezgustat de la bun început. mă simțeam superior, mă-nțelegi. iată c-a venit vremea să folosesc și eu locul comun al fumătorilor exilați și sunt uimit de cât de indulgent sunt vis-a-vis de mine însumi, când vine vorba de imagine. fumez puțin și foarte neregulat în ultima vreme, asta parcă îmi acordă circumstanțe atenuante. strănut des însă, iar asta mă face mai simpatic. folosesc fumoarul cu burlan numai noaptea și până acum nu m-am întâlnit cu nici un vecin în exercițiu. noaptea, ghena e numai a mea. mă furișez afară din apartament să nu m-audă nimeni și fur câteva fumuri. urmăresc ferestrele luminate din cartier și-mi imaginez că unii fumători se bucură de țigările lor în intimitatea bucătăriei sau, mai bine, a sufrageriei. dar ei nu vor avea niciodată o relație atât de profundă cu spațiul cum am eu cu balconul ghenei. le lipsește sentimentul eliberator de a comite o ilegalitate, de a se furișa, de a se ascunde. sunt un fumător mai bun decât ei, eu trag în piept. hiii, caii popii!

revin la temă. mă întrebam “cine aș fi eu” dacă una, dacă alta. cine aș fi pentru cine? :-) pentru mine, slavă Domnului, cred c-aș fi același. sunt sigur însă că asta nu s-ar întâmpla oricui. știu mulți oameni, din păcate și apropiați, care încearcă cu tot dinadinsul să se definească prin lucruri exterioare și care s-ar prăbuși într-un auto-anonimat (sâc!), imaginea lor pulverizându-se în toate gadgeturile (ca să le zic așa generic) în care s-au proiectat ca proștii. da da, știu, nu spun nimic nou, e ca-n proverbu’ cu “haina nu face pe om”. n-am nevoie de ceva mai nou de scriu aici, ci de ceva mai clar, mai limpede în ochii mei. și, ca să scot într-un fel limba la voi, haina face întotdeauna pe om – se pișă pe el.

cine-aș (mai) fi pentru ceilalți? contează? :-D ook… păi depinde de ceilalți, nu de mine și renunțările mele la lucruri exterioare, indiferent care sunt alea. punct.

din ce în ce mai des în ultima vreme îmi pun următoarea întrebare: dacă de mâine nu va mai exista curent electric sau benzină, ce s-ar alege de mine? mă bucur că mi-am luat iPod, mac, iPhone, aparat foto digital, aparat de filmat, mă îngrop implic din ce în ce mai tare în diverse activități online, citesc zeci de bloguri și situri de știri pe zi, iar de curând mi-am făcut primele cumpărături online – ce mi-ar rămâne dacă toate astea n-ar mai fi? carnea pe oase, aia e clar. altceva? și mai am o-ntrebare: mi-ar fi greu?

nu mi se pare întâmplător că apar întrebările astea tocmai când un om s-a născut prin mine. nașterea lui Toma m-a provocat cumva să mă gândesc la mine dezbrăcat de gadgeturi și concretețea rece a traiului în orașul modern, fie chiar cu toate barbarismele Bucureștiului. mă fascinează de exemplu faptul că Toma e mai interesat acum de niște desene colorate pe perete decât de jucării complicate. el e mai aproape de miezul lui decât sunt eu de-al meu, aș spune, iar asta mă face să nu-mi mai doresc să-l învăț nimic, dimpotrivă, să mă las învățat de el. să pot plânge înainte să mă gândesc de ce. e interesant că plânsul nu se învață, ci doar semnificația lui. cu râsul par să stea altfel lucrurile, deși nu pot spune că înțeleg cum anume. Toma a râs prima dată în somn, ca un antrenament inconștient. acum râde și plânge la intervale uimitor de scurte, ambele în starea de veghe.

așadar, cine aș fi eu fără computer și automobil, fără impozite și factura de mobil? mă îndoiesc că aș mai fi perceput ca un om :-) deși mi-ar lipsi tocmai ce-l acoperă pe omul modern. aș fi iubirile și dorințele mele, aș fi tată, fiu, nepot și verișor, aș fi penis, aș fi voce și degete, barbă, aș fi plăcerea de a bea vin, de a vorbi cu prieteni, de a merge pe jos fără țintă imediată, aș fi frică adevărată! mi-e realmente dor să fiu toate astea într-un corp transparent și limpede.

îmi promit să revin la temă, acu’ nu mai chef să scriu…