<20110504 – Veliko Tarnovo, Bulgaria>

<20110216 – demolările din strada Buzești, București>

oof, subiectul ce ne facem cu câinii vagabonzi revine și îmi provoacă din nou nervi, scârbă și un reflex mizantropic binecunoscut.

din când în când, după vreun studiu cacalitativ comandat de guvern sau după vreo întâmplare nefericită linsă bălos de presă ca pe-o acadea de căcat, mai știi, se găsește câte un iresponsabil care să propună omorârea câinilor fără stăpân. pe toți. nu văd nicio diferență între cei care urăsc țiganii (că-s hoți), sau evreii (că-s cumva), sau negrii (că-s proști), sau pisicile (că-s prefăcute) și ăștia. iresponsabili toți, în mod identic. niște triști care mă țin în loc. să vezi de ce:

mie mi-e frică de câini. nu dintotdeauna și nu prea se vede dinafară. am fost mușcat de-un câine acum vreo 16 ani. anti-tetanos, injecții, rapeluri, tot tacâmul. de-atunci mi-e frică. lucrez de-atunci cu frica de câini, pentru că-i a mea. în bucurești, câinii vagabonzi sunt o problemă, fără îndoială. nu-i ok să mă muște de pedale când merg cu bicicleta, să nu pot merge pe jos noapte prin oraș, să-mi fie frică câteodată pentru copilul meu sau pentru mine. clar pân-aici? da, problema există și e gravă! dar:

dacă se apela la această sterilizare de la început, după ’89, acum nu mai aveam câini pe străzi. ciudat însă, puțini dintre isteții care caută acum contul bancar pentru donații întru “eutanasierea” cățeilor sau doar susțin cauza prefectului aflat-în-treabă, puțini ziceam sunt cei care au făcut la fel de mult scandal referitor la banii grei pe care i-au tocat cei ce s-au perindat pe la putere, bani dați de europa pentru programul de sterilizare. dacă BB avea cu 30 de ani mai puțin când a venit să-i bată obrazul lui băse probabil că multora li s-ar fi sculat umanismul și i s-ar fi alăturat, poate chiar însuși băse! din păcate pentru amicii blănoși, n-a fost așa.

câinii nu-s pe străzi datorită întâmplării, ci datorită nouă, oamenilor din orașe (și nu numai), care i-am lăsat acolo. mie mi se pare limpede că toți cei care locuim acum în bucurești ar trebui să ne asumăm responsabilitatea pentru problema asta. și să ne îngrijim așa cum se cuvine de problemă, nu prin crimă lașă (să se ocupe guvernul, să facă primăria, să-i omoare hinghierii, să-i ducă de-aici, să-i ia dracu). dacă avem grijă, putem asigura viitorul copiilor noștri fără imaginea deprimantă a câinilor jerpeliți, bolnavi și agresivi la tot pasul! dar nu! pentru mulți tâmpiți e mai comod să pună botul la propunerile prefectului-puță. dintr-un anume punct de vedere limitat, tuturor ne-ar fi mai comod! puțini însă se pare că văd mai departe de ei înșiși, iar asta nu se-ntâmplă doar vis-a-vis de cățeii de pe stradă. ăștia nu-și dau însă seama că-și încarcă karma cu căcat, iar căcatul consimțit e cea mai grea chestie de dus cu spinarea sufletului.

așadar, există o problemă, iar, pentru mine, nu există decât o singură soluție. sigur, e cea care durează cel mai mult, dar noi suntem cei responsabili pentru asta, noi și cei dinaintea noastră care am lăsat să se ajungă aici, culmea, din aceeași comoditate personală! promit să mă străduiesc să nu vă urăsc pe voi, cei din categoria nu-mi place de ei, să-i omoare! dimpotrivă, să vă iubesc și să mă rog să vă vină naibii mintea la cap – cei care gândesc așa pe subiectul ăsta gândesc la fel și-n alte contexte, nici nu vreau să mă mai gândesc în care. uf, încerc să vă iubesc și să vă iert, inconștienților, iresponsabililor, vai-de-capu-voștrilor! e greu, dar nu imposibil! :-) vă implor, găsiți drumul înapoi către ceea ce vă face oameni!

am scris aceste rânduri din efortul de a-mi structura gândurile și de a atrage atenția celor care, dintr-un motiv sau altul, n-au văzut până acum măcar o parte din cele spuse aici. nu mă interesează dialogul pe această temă, cu atât mai puțin cel în contradictoriu, de aceea am să închid comentariile.

<20100501 – București>

e greu de dus traficul în București. având în vedere că mă număr printre cei frustrați, mi-e cu atât mai greu să privesc treaba asta cu ochi obiectivi. dar nici nu am în intenție asta :-)

acum câteva zile am avut revelația definitorie pentru condusul în București: pe străzi, la volan, ești doar un obstacol pentru ceilalți șoferi. cine și-ar putea asuma o astfel de postură? și-atunci ce facem? ne luptăm, ne afirmăm, ne impunem! cine ești tu, nene, să-mi spui mie că te incomodez?! ce, io nu contez? să te pună dracu’ să greșești ceva în trafic! dac-o faci ești pierdut, totul ți se va imputa ție — infrastructura deficitară, lipsa parcărilor, nervii și nesimțirea celorlalți șoferi. și-atunci ai grijă să îți aperi imaginea, integritatea ei. și cum cea mai bună apărare este atacul, nu-i așa, atunci depășești toți ‘andicapații din trafic, claxonezi toți așa-zișii șoferi, tomberoanele dracului, să se dea dracului la o parte, să te respecte cum se cuvine, să-ți respecte ritmul și vrerea!

vă provoc, băi șoferi, să traduceți în cuvinte,cu glas tare, la adăpostul singurătății la volan, fiecare claxon pe care-l dați, fiecare manevră bruscă înspre un coparticipant la trafic. să vedem ce iese și mai ales cum te simți. sunt irecuperabil, tot sper că undeva adânc o frântură de conștiință ne poate opri în nebunia asta. sănătate vă doresc! mintală, în primul rând.

azi dimineață, în drum spre Lavanderia, trec pe lângă un birt-bombă, din ăla cu mese sub formă de ciuperci afară, ca să țină bețivii conectați la cotidianul pasager. numai una dintre mese avea bețiv, dar acesta nu era unul obișnuit, nu nu; bețivul nostru are un simț al reprezentării aparte. cum mi-am dat seama? păi după cum striga după niște cucoane Beei, uite-atâta o am!, lăsându-se ușor din genunchi și ducându-și palma stângă streașină sub umărul opus, cu brațul drept întins în jos și palma în sus, către cer. semi-genuflexiunea aceea conținea cumva toată povestea lui de adorm ademenit trecătoarele. acel gest dă măsura reală a trăirilor acelui bărbat. vocea-i era mai răgușită decât un diesel interbelic. ochii speriați și fața ridată îi dădeau în jur de cincizeci de ani, cu marja de eroare specifică alcoolicilor. când am trecut prin dreptul lui s-a dat la o parte cu respect, iar eu, drept răspuns, mi-am înclinat ușor capul. nu-mi e dat în fiecare zi să întâlnesc un bărbat care o are până acolo.